Nu credeam că articolul publicat săptămîna trecută va mai avea nevoie de o continuare. Am crezut că sînt suficiente repere pentru un creştin în acel text, însă am întîlnit, în ultimele zile, persoane care încă mai cred că viaţa politică este doar pentru "ceilalţi" şi că, dacă nu trebuie să arate chiar silă vizavi de unele aspecte ale vieţii politice, în orice caz, creştinul ar trebui să vadă ca fiind extrem de păgubitoare orice implicare în acest sens. Unii consideră chiar că acesta este un specific al Ortodoxiei, spre deosebire de alte confesiuni creştine, caracterul contemplativ (adică o viaţă duhovnicească intensă şi autentică) fiind opozabil, în astfel de concepţii, unui activism social, mai aproape de firea creştinului occidental. Mi se aduc drept dovadă secole de istorie în care Biserica a fost un soi de refugiu, un loc de alinare pentru sufletele celor copleşiţi de vitregiile vremurilor. Opinia, cel puţin a mea personală, este că o astfel de viziune nu este chiar specifică unei autentice vieţi creştine, că nu corespunde întrutotul dimensiunii unei vieţi duhovniceşti.

Mai întîi, chiar din istorie vedem cum creştinismul a constituit sursa de inspiraţie şi cel care a conferit consistenţă la nivelul unor state, voievodate, imperii etc. Cel mai la îndemînă exemplu este cel al Imperiului bizantin, cunoscuta "simfonie bizantină" dintre stat şi Biserică rămînînd, pînă astăzi, un model şi o dovadă că se poate găsi un loc de întîlnire pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia cezarului. Şi în spaţiul românesc se regăsesc numeroase exemple, precum cel al Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, în care dimensiunea creştină nu era doar o caracteristică a vieţii religioase, ci îşi punea amprenta pe însăşi politica statului respectiv. Venind mai aproape de zilele noastre, deşi nu se vorbeşte suficient despre aceasta, nu putem trece cu vederea miile de vicitime ale închisorilor comuniste, persoane persecutate de regimul totalitar pentru că îndrăzneau să aducă o critică pe baze creştine (religioase) la adresa sistemului (şi nu vorbim aici doar de preoţi, ci de toţi cei care nu puteau tolera nedreptatea şi prigoana ateistă, mărturisindu-L pe Hristos şi, implicit, întregul ansamblu de valori morale creştine). Iar, în decembrie 1989, a devenit şi mai evident că demonstranţii care îngenuncheau şi rosteau rugăciunea "Tatăl nostru" se ridicaseră împotriva dictaturii şi în numele unei libertăţi şi a unei demnităţi a persoanei umane aşa cum este ea postulată de credinţa creştină.

Dar poate cel mai elocvent exemplu pe care-l putem găsi pe tema "creştinul şi politica" este cel care, deşi bimilenar, îşi păstrează nealterată actualitatea. Este vorba de cazul Sfîntului Ioan Botezătorul şi a modului în care s-a implicat el în viaţa socială a timpului său. Numit de Hristos ca fiind cel mai mare om "ridicat între cei născuţi din femei" (cf. Matei 11, 11), ascet ce a dus, încă de la o vîrstă fragedă, o viaţă de o asprime de neegalat, Înaintemergătorul Domnului nu doar că a propovăduit venirea Împărăţiei şi a lui Mesia, ci a avut şi o atitudine necruţătoare faţă de toate lipsurile morale ale timpului său. Erau certaţi de către el nu doar fariseii pentru împietrirea inimii lor, ci şi vameşii care spoliau pe plătitorii de taxe, precum şi soldaţii care îşi depăşeau cu mult obligaţiile prin abuzuri, crime, furturi etc. Dar cel mai dur era cu însuşi conducătorul acelui timp, cu tetrarhul Irod, pe care-l acuza că era călcător de lege, luînd de soţie pe Irodiada, femeia fratelui său. Sfîrşitul acestei voci care "striga în pustie" îl ştim cu toţii: deşi Irod îl iubea şi, "ştiindu-l bărbat drept şi sfînt", îl ocrotea, "multe făcea şi cu drag îl asculta" (Marcu 6, 20), totuşi ajunge să-l ucidă la cererea fiicei Irodiadei, care i-a cerut capul pe o tipsie drept răsplată pentru dansul său la o petrecere.

Rugăciunea - suprema formă de implicare în politică!

A fost sau nu Ioan Botezătorul implicat în politica timpului său? Avînd în vedere că ţinta criticilor sale erau mai marii ţării şi fărădelegile săvîrşite de aceştia (mai ales încălcarea legii iudaice de către Irod), cred că sîntem îndreptăţiţi să afirmăm că el a avut o poziţie cu unele consecinţe în viaţa publică de atunci. Evident că atitudinea Sfîntului Ioan nu era alimentată de niscaiva ambiţii politice, el nu urmărea să-l dea jos pe Irod pentru a-i lua locul sau pentru a pune pe altul în locul său. El dorea doar ca aceia care erau în frunte să respecte Legea (cea iudaică, a timpului său). Vedem că nimănui nu-i spune Botezătorul Domnului să-şi lase funcţia sau să-şi dea demisia: vameşilor (perceptorilor de taxe) le cere doar să nu facă mai mult peste ceea ce le este rînduit, iar ostaşilor să nu învinuiască pe nedrept şi să fie mulţumiţi cu solda lor (cf. Luca 3, 12-14). Nimănui nu-i cere să-şi schimbe statutul social, predica lui nu este revoluţionară în acest sens, ci tuturor le cere să-şi schimbe inima şi viaţa prin pocăinţă, adică prin lepădarea de faptele rele şi prin lucrarea de fapte bune. Continuarea, în Ziarul de Iași