Crucea și urmarea

Crucea pe care suntem chemați să o asumăm vine la pachet cu lepădarea de sine. E promoție! Și încă una ciudată și indezirabilă din perspectiva logicii umane. Dar din cea a Domnului, lucrurile stau nițel diferit. Asumarea Crucii înseamnă, între altele recunoașterea stării de păcătoșenie și a faptului că tot ceea ce este bun în noi i se datorează lui Dumnezeu. Ea face astfel lepădarea de sine să fie mult mai ușoară.

Aspecte introductive

Conținutul pericopei evanghelice din această duminică e atât de cunoscut, încât este de-a dreptul dificil a vorbi despre el. După ce săvârșește tămăduirea unui orb și-l mustră pe Petru pentru refuzul lui de a înțelege esențialul mesajului pe care dorește să-L transmită, Mântuitorul se adresează mulțimii, spunând lucruri interesante, ce sunt actuale până astăzi.

Chemarea și Crucea

Vorbele lui debutează cu o chemare: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. Una adresată deopotrivă ucenicilor și celor care-L ascultau. Și desigur, una care ne sună și nouă, căci după cum unanim susține exegeza, are o valoare universală și perenă. E în același timp, însă, una destul de greu de urmat și de ambiguă, ar zice unii. În decursul istoriei, Crucea a avut diferite sensuri. Atunci, în momentul când Domnul rostea aceste cuvinte, ea era instrumentul care-i ducea la moarte pe cei mai borfași dintre borfași. Pe cei care săvârșeau cele mai abominabile crime. Un hoț de rând, care se preta la un furt mai consistent putea beneficia de tăierea capului. Iar acea moarte era considerată de departe drept una mai onorabilă. Ceea ce va face Mântuitorul va transforma ulterior acest obiect din ceea ce era în simbolul Mântuirii.

Câștigarea sufletului

Deși lasă în grija interpreților de mai târziu tâlcuirea cuvintelor anterioare, Învățătorul vine să aducă informații complementare aici. Arată că asumarea Crucii e legată de suflet și salvarea lui. Or noi știm că sufletul e lucrul cel mai de preț. Formularea chiastică dedicată lui sună astfel: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”. Aparent complicată, această formulare vine să vorbească despre două lucruri: despre faptul că salvarea sufletului e un lucru ce nu ne aparține nouă ca oameni, ci lui Dumnezeu și despre importanța spiritualului în înțelegerea și salvarea sufletului.

 „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?”, se-ntreabă Iisus. Aici se găsește factorul motivațional al întregului discurs. Dacă cel mai important e sufletul, asupra lui trebuie să se concentreze fiecare dintre noi. Domnul ne arată și cum putem să-l punem pe primul loc. Mărturisindu-L pe El în fața acestei lumi. Oricine se va rușina, zice Dânsul, va pricinui o reacție în oglindă din partea Sa la ceasul judecății. Pericopa se încheie cu o promisiune de-a dreptul încurajatoare, care în decursul istoriei creștinismului a avut parte de multe interpretări: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere”. În baza ei, au existat în decursul vremii oameni care au crezut, cu precădere în primele veacuri ale creștinismului, că eshatonul e exrtrem de aproape și că se vor număra între martorii lui. Unii au făcut chiar excese în baza acestui fapt. Noi știm, însă, că „o mie de ani înaintea lui Dumnezeu sunt ca ziua de ieri care a trecut”.

În loc de concluzii

Crucea pe care suntem chemați să o asumăm vine la pachet cu lepădarea de sine. E promoție! Și încă una ciudată și indezirabilă din perspectiva logicii umane. Dar din cea a Domnului, lucrurile stau nițel diferit. Asumarea Crucii înseamnă, între altele recunoașterea stării de păcătoșenie și a faptului că tot ceea ce este bun în noi i se datorează lui Dumnezeu. Ea face astfel lepădarea de sine să fie mult mai ușoară.

Însă nu se sfârșește totul aici. Abia după ce sunt parcurse etapele preliminare începe acțiunea. „Să-mi urmeze mie”, zice Domnul. A urma cuiva înseamnă a-i călca pe urme. Când oamenii călătoresc prin deșert și urmează pașii lăsați în nisip de altcineva, acest lucru are un impact aparte. Le dă siguranță. Îi face să simtă că ceea ce fac e sortit dintru început reușitei, dat fiind faptul că și alții au purces pe acea cale. În deșertul acestei lumi, Hristos așterne în drumul nostru urme însângerate. Din găurile lăsate de piroanele cuielor curge însă sângele Învierii! El vine ca o mărturie menită să ne arate că suntem pe drumul cel bun. Să le urmăm cu credincioșie și vom ajune la destinație fără de nicio îndoială. Îndrăzniți!

De la același autor

Ultimele din categorie