Smerenia este un act de inteligență necentrată pe sine, ieșită din sine. Nu poate fi smerit cine se simte inferior lumește, pentru că smerenia ridică, nu coboară, e un dar. Când spunem că e legată de inteligență înseamnă că e o înțelegere cu mintea. Smerenia nu vine din gândire proprie, ci din înțelegerea naturii propriei gândiri, a legăturii ei cu alte persoane umane și dumnezeiești totodată. E o așezare în rost, o constatare a situării în triunghiul tu-semeni-Dumnezeu. Aceasta nu e niciodată deplină, are ceva centrifug, reflectând căderea.

Smerenia nu este o stare psihologică, nu poate fi analizată în raport cu sentimente, voință, toți oamenii pot deveni smeriți dacă li se dă asta, indiferent de caracter. Inferioritatea și superioritatea psihologică sunt la fel de depărtate de smerenie, ele țin de registrul comparației și chiar al judecării. Judecării altora și de sine. Comparația poate fi făcută local, e utilă lumește, dar ea însăși se așează în ceva mai important, în dragoste, care nu e a ta. Ce vezi se spune, sau nu se spune, după cum e de folos.

Smerenia dă și bucurie, dă și înspăimântare în fața a ce se întâmplă. Rosturile lumii nu sunt indiferente, dar sunt vizibile. Niciodată nu vezi îndeajuns, iar ce vezi te poate tulbura sau nu în funcție de cum ești gata să primești, nu de cum vrei să primești. Voința e numai un răspuns. Există și fuga de mai multă smerire, înspre familiarul vechi.

Când spunem că inima e smerită înseamnă că mintea e în inimă. „Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50, 18).

Cu ajutorul smereniei, apropierea răului devine suportabilă, căpătăm îndrăzneală, nu mai identificăm oameni ca răi, sesizând diferența între duh și persoană. Putem circula mai bine social purtând un mesaj tăcut al bunei vestiri. Cine are nevoie va întreba. Nu noi decidem.

„Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor” (Matei 5, 3).