Omul suferă din pricina păcatelor sale. Oricum, bunătatea lui Dumnezeu socotește durerea drept lucrare duhovnicească, iar El dăruiește o plată și o răsplată. Cum oare putem noi să nu iubim un astfel de Dumnezeu? Cum oare putem noi să nu ne închinăm întreaga viață adorării Lui! Dar, din păcate, în ciuda tuturor acestor lucruri, noi Îl uităm – iar eu mai mult decât toți – din care pricină încălcăm poruncile Sale.

Căci dacă ne-am aminti de Dumnezeu, ar trebui să ne amintim ce ne poruncește Dumnezeu, iar frica de El ne-ar face supuși față de lege și atenți; ar trebui să ne amintim de Judecata, de forța iadului și ar trebui să vărsăm lacrimi de pocăință. Cu cât ne aflăm mai depărtați de lacrimi și căință, cu atât suntem mai legați de cele pământești și stricăcioase. Grija față de cele de Sus aduce cu sine dorința de a moșteni acele lucruri veșnice și cu adevărat bune, iar această grijă bună rupe alipirea noastră păcătoasă față de lucrurile trecătoare, stricătoare care par bune. Fie ca Domnul Dumnezeu să ne dăruiască bunul simț de a purta grijă de sufletul nostru înainte de a pleca în cealaltă lume.

(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 364)