Cu ce putem înlocui timpul copiilor petrecut în fața micului ecran?
Nu ajunge numai să le interzicem copiilor noştri să se uite la anumite programe şi să credem că ne-am făcut datoria faţă de ei. Ar trebui să le oferim stimuli pozitivi, care să facă de prisos pentru ei asemenea programe. De ce? Pentru că s-ar juca cu părintele, ar ieşi împreună la plimbare, ar citi împreună o carte, ar face mişcare împreună, ar merge la un teatru de copii, la anumite spectacole potrivite. Astfel copilul este iniţiat în bucuria vieţii şi în asocierea cu părintele, ceea ce îl face să nu mai caute producţiile fals educative pe care i le oferă televizorul (calculatorul, telefonul, tableta n.r.).
Este într-adevăr o rană a societăţii noastre felul în care funcţionează televiziunea astăzi, cu concurenţa acerbă care există între posturile particulare, care vânează audienţe mari, care pun aproape aceleaşi lucruri, la aceleaşi ore, care acoperă 24 de ore pe zi. Cred că ar merita efortul ca părinţii să se mobilizeze, să ceară ca măcar zona aşa-zis destinată copiilor să rămână curată de reclame. De ce zic aşa-zis destinată copiilor, pentru că nu credem că toate producţiile pentru copii sunt chiar pentru copii. Se pot vedea diferite lucruri, de la poveşti de dragoste romantice, în care fata trece prin mii de situaţii grele şi îl găseşte în final pe cel potrivit ei, până la extraterestri şi monştri care ameninţă şi distrug Pământul etc. Există o varietate mare de programe, şi ca imagini difuzate, şi ca conţinut. Să nu ne amăgim.
Cred că dacă vrem cu adevărat să ne interesăm de ce privesc cu adevărat copiii noştri, ar trebui să ne preocupăm niţel noi înşine. Nu ne putem încrede în faptul că pe program scrie emisiune pentru copii şi să-i spunem celui mic: bine, du-te şi te uită!
Va trebui noi înşine să avem o părere personală, care presupune de multe ori să stăm alături de copii şi să privim emisiunea împreună cu ei. Să ne facem o idee despre ce văd ei acolo, şi în continuare să şi discutăm despre asta cu ei.
Dacă vedem că programele depăşesc anumite limite, poate chiar să interzicem unele lucruri, după ce în prealabil am discutat cu ei, pentru a-i face să înţeleagă. În mod practic, nu putem face asta prea des. Dar nu este posibil, desigur, şi nici să nu ne aşteptăm ca copilul să fie convins întotdeauna de justeţea unei interdicţii. Dacă este necesară, interdicţia se impune. Trebuie însă ca noi să avem criterii corecte şi să discutăm cu copilul, aşa încât, pe cât posibil, el să fie convins că nu îl ajută ceea ce vede. Astfel, îl facem şi pe copil aliat, şi nici nu vom avea continuu sâcâieli şi certuri.
În general ar trebui să spunem aici că nu este de ajuns refuzul. Adică nu ne ajută să spunem copilului: nu asta, nu aia, acela dăunează, nu este bun. Recomandarea este valabilă, în general, în toată educaţia. Nu îi ajutăm pe copii spunând doar ce este periculos, ce nu foloseşte şi ce trebuie înlăturat. Educaţia nu este suma interdicţiilor.
Educaţia trebuie să fie suma mesajelor şi stimulilor pozitivi, afirmativi. Dar care sunt acelea şi câte atrag copilul astfel, încât interdicţiile să nu mai aibă rost, să existe ca pornire interioară?
Cu asta vreau să zic că nu ajunge numai să le interzicem copiilor noştri să se uite la anumite programe şi să credem că ne-am făcut datoria faţă de ei.
Ar trebui să le oferim stimuli pozitivi, care să facă de prisos pentru ei asemenea programe. De ce? Pentru că s-ar juca cu părintele, ar ieşi împreună la plimbare, ar citi împreună o carte, ar face mişcare împreună, ar merge la un teatru de copii, la anumite spectacole potrivite. Astfel copilul este iniţiat în bucuria vieţii şi în asocierea cu părintele, ceea ce îl face să nu mai caute producţiile fals educative pe care i le oferă televizorul (calculatorul, telefonul, tableta n.r.).
Foarte mulţi copii se refugiază la televizor (calculator, telefon, tableta n.r.), în programe nepotrivite, deoarece le lipseşte legătura cu părinţii lor, deoarece părinţii au găsit soluţia cea mai simplă. Televizorul este o salvare pentru mulţi părinţi, pentru a nu se ocupa de copii, iar aceştia să fie liniştiţi. Nu doar că nu se ocupă de ei, dar sunt şi liniştiţi, nu fac gălăgie, stau în faţa sticlei.
Televizorul (calculatorul, telefonul, tableta n.r.) este o provocare acum, şi întreaga stare în care se găseşte este o provocare, care ne poate aduce şi ceva foarte bun. Ne poate aduce preocuparea autentică pentru copiii noştri. Ce copil, cel puţin în oraşele mari, ştie ce e natura? Am uitat de ea aproape şi noi. Dacă copilul ignoră natura, nu îl emoţionează nici documentarele. Dacă însă obişnuim copiii cu natura şi preferăm să ieşim des în natură, şi citim despre ea, şi învaţă şi copilul diferite lucruri interesante despre animale, despre plante, despre păsări, despre insecte etc., îl vor atrage şi documentarele şi poate îl vor atrage mai puţin alte poveşti s.f., care nu sunt potrivite nici măcar pentru desene animate.
(Pr. Vasilios Thermos, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, p. 114-117)
Fricile părintelui și impactul lor în relația cu copilul
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Mitropolia Moldovei și Bucovinei | © doxologia.ro