Cu ce te lauzi omule, cu ce te mândreşti atâta? Oricine se laudă, o face cu cele ale sale, nu cu cele ale altuia. Ce ai tu al tău, cu care să te poţi lăuda? Ce ai tu, în afară de cele împrumutate, pe care la sfârşit trebuie să le înapoiezi celui ce ţi le-a dat? Oare te lauzi cu frumuseţea trupească? Du-te la cimitir, şi vezi unde se aruncă din oraş frumuseţea trupească. Sau te lauzi cu ochii şi gura? Cine ştie de câte ori ţi-ai scuturat plictisit praful de pe încălţări, fără să te gândeşti că aceia sunt ochii şi gurile celor ce au trecut pe drumul pe care mergi tu acum!

Sau te lauzi cu bogăţia? O, gândeşte-te a cui nu a fost şi a cui nu va fi! Sau te lauzi cu nestematele tale: diamantele şi briliantele, rubinele şi topazele, sau cu smaragdele şi mărgăritarele? Când te vor aşeza mort pe scânduri, îţi va fi totuna dacă îţi vor pune în jurul gâtului şiraguri de mărgăritare sau ghinde de stejar; dacă îţi vor umple buzunarele cu diamante sau cu cenuşă; dacă îţi vor acoperi trupul cu catifea sau cu o rogojină. Vrei, nu vrei, toate împrumuturile pământeşti se vor întoarce în pământ.

Pentru ce, atunci, te lauzi cu cele împrumutate? Sau te lauzi cu slava, stăpânirea şi puterea? E adevărat, la cuvântul tău se întorc la stânga ori la dreapta oştiri întregi, se sapă tunele, se zidesc oraşe. Sub fereastra ta trec mii de curioşi ce ar vrea măcar să te vadă cu ochii lor, ca să povestească şi altora cum l-au văzut pe marele om. Dar mâine peste fruntea ta rece vor mişuna miriapozi şi guşteri, şi nu-ţi vei putea ridica mâna ca să-i dai la o parte.

Sau te lauzi cu faptele tale, cu cultura ta? Păzeşte-te să nu ţi se ia mintea, precum i s-a luat împăratului Nabucodonosor. Despre această istorisire trebuie să auzi, să ştii şi să povesteşti copiilor tăi şi tuturor celor care le doreşti binele. Iată ce s-a întâmplat: împăratul Nabucodonosor a ridicat marea cetate a Babilonului, cu turnuri multe, înalte până la nori, şi şi-a împodobit capitala fără pereche în lume. Într-o bună zi, plimbându-se împăratul Nabucodonosor prin turnul lui, şi aruncându-şi privirea peste cetatea Babilonului de la picioarele sale, a strigat în îngâmfarea sa: Au nu este acesta Vavilonul cel mare, care l-am zidit eu casă împărăţiei întru tăria puterii mele, spre cinstea măririi mele? (Daniel 4, 27).

Zicând acestea, împăratul nu şi-a amintit de Dumnezeu Ziditorul, nici nu i-a mulţumit în calitate de stăpânitor pentru ajutor, nici nu s-a smerit înaintea Celui Preaînalt, aşa cum se cade tuturor stăpânitorilor, ci, dimpotrivă, s-a pus pe sine dumnezeu al dumnezeilor şi împărat al împăraţilor.

Dar, o fraţilor, ce se întâmplă atunci? Dumnezeu nu rămâne defăimat de praful de sub picioarele Lui. Încă mai erau acele cuvinte trufaşe pe buzele împăratului, când glas din cer s-a făcut: Ţie se zice, Nabucodonosore împărate: împărăţia ta a trecut de la tine. Şi dintre oameni te vors coate pre tine, şi ca fiarele pământului va fi locuinţa ta, şi cu iarbă, ca pre un bou te vor hrăni pe tine, şi şapte vremi se vor primeni peste tine, până ce vei cunoaşte că cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor; şi cui va vrea o va da pre ea. (Daniel 4, 28-29)

A urmat un lucru cu adevărat înfricoşat şi de pomenit. În acea clipă, trufaşul împărat Nabucodonosor şi-a pierdut minţile şi a fugit în munţi, şi a trăit acolo ca o fiară între fiare, vreme de şapte ani. A mâncat iarbă precum dobitoacele, şi i-a crescut păr pe trup şi gheare ca ale păsărilor. Abia după şapte ani i s-a întors mintea la loc şi, ca un alt om, s-a smerit în faţa Domnului Dumnezeu şi s-a închinat puterii Lui şi măririi Lui. Şi a împărăţit până la moarte cu inimă zdrobită, ca slugă a Dumnezeului cel Unul şi Viu.

(Sf. Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniței, Editura Predania, p. 63-64)