Cu ce te lauzi, omule, cu ce te mândreşti atâta? Oricine se laudă, o face cu cele ale sale, nu cu cele ale altuia. Ce ai tu al tău, cu care să te poţi lăuda? Ce ai tu, în afară de cele împrumutate, pe care la sfârşit trebuie să le înapoiezi celui ce ţi le-a dat?

Oare te lauzi cu frumuseţea trupească? Du-te la cimitir, şi vezi unde se aruncă din oraş frumuseţea trupească. Sau te lauzi cu ochii şi gura? Cine ştie de câte ori ţi-ai scuturat plictisit praful de pe încălţări, fără să te gândeşti că aceia sunt ochii şi gurile celor ce au trecut pe drumul pe care mergi tu acum!

Sau te lauzi cu bogăţia? O, gândeşte-te a cui nu a fost şi a cui nu va fi! Sau te lauzi cu nestematele tale: diamantele şi briliantele, rubinele şi topazele, sau cu smaragdele şi mărgăritarele? Când te vor aşeza mort pe scânduri, îţi va fi totuna dacă îţi vor pune în jurul gâtului şiraguri de mărgăritare sau ghinde de stejar; dacă îţi vor umple buzunarele cu diamante sau cu cenuşă; dacă îţi vor acoperi trupul cu catifea sau cu o rogojină. Vrei, nu vrei, toate împrumuturile pământeşti se vor întoarce în pământ. Pentru ce, atunci, te lauzi cu cele împrumutate?

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniței, Editura Predania, 2009, p. 63)