Am avut binecuvântarea să mă nasc într-un ținut în care rânduielile și frumusețile vechiului sat transilvan să fie încă vii. Veacul unei modernizări pripite și tăvălugul comunist nu stinseseră cu totul „focul viu” al viețuirii arhaic-tradiționale, ancorată într-o neasemănată și neîntâlnită bunătate a inimii și într-o temporalitate soră cu veșnicia, cu totul diferită de cea liniară, mecanică, fatală a civilizației urbane.

Plecat de la sat la școală, apoi la facultate, așteptam cu nerăbdare să revin acasă, la poalele Munților Țibleș, în sânul gospodăriei părintești și în tihna vetrei comunității din Spermezeu, mai cu seamă în preajma Crăciunului și Paștelui, când tot satul se lumina de privegherea acestor mari praznice împărătești, împodobind rânduielile bisericești cu multe și prea-frumoase obiceiuri locale de cinstire a Mântuitorului.

Mai târziu, când am ajuns secretar de cabinet la vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania al Clujului, nu pierdeam nicio ocazie să-i împărtășesc, în dialoguri de suflet, din frumusețile tezaurului viețuirii arhaice țibleșene. Surprins de comorile întrezărite, Înaltul m-a încurajat să purced la o laborioasă, dar necesară muncă de etnolog.

Astfel a început o expediție, care continuă și astăzi, de culegere, înregistrare, arhivare, muzeificare a zestrei etnografice de pe văile Țibleșului. Această arheologie culturală păstrează roadele culturii locale, dar ceea ce e mai greu de păstrat și de transmis este întâlnirea cu acești oameni vechi ai Țării Năsăudului: cu „tânii” și „tânele”, bătrânii și bătrânele care împărtășeau povești de viață, ziceri și cântece de dor și de drag.

Am întâlnit atunci suflete calde, călite într-o viață aspră, dar curată, în care vechile obiceiuri și creații populare se decantaseră și deveniseră esențe tari. Dincolo de ineditul și valoarea acestor transmițători organici ai tradițiilor, am realizat însă că cel mai important „produs” al vechii civilizații sătești nu sunt nici cântecele, nici poeziile, nici măcar colindele. Ci omul.

Vechiul sat românesc a fost o „școală” a omului cu o experiență de sute de ani. A fost un „cuptor” în care aluatul uman a dospit și a fost copt pentru a da oameni buni ca „pâinea lui Dumnezeu.” Nu idealizez și nu generalizez. Nu spun că toți vechii țărani erau oameni buni la inimă, cu suflet cald și generos.

Dar modul de viețuire arhaic regăsit în satele de pe văile Țibleșului era, în primul rând, despre un cadru în care omul se forma mai aproape de firescul rădăcinilor sale cerești. De aceea, acest om, vechiul țăran, a și fost capabil de creații care sunt îmbibate cu o bună mireasmă care te poartă până la Rai.

Când vorbim despre tipare civilizaționale, uităm, de regulă, că acestea sunt legate de un model antropologic, de un tip de om. Dacă acest om dispare, dispare și civilizația căreia i-a dat naștere. Or, ceea ce mă doare cel mai mult legat de satul românesc nu ține atât de transformările de la suprafață, ci de mutațiile din adâncime.

Omul vechi piere. Omul născut de satul tradițional e pe cale de dispariție și, spre deosebire de creațiile sale, nu poate fi muzeificat. Și aceasta este cea mai mare tragedie a timpurilor noastre. Pentru că pierzând acel tip de om, pierdem din propria noastră umanitate.

Pierdem din inima și sufletul nostru. Ne deșertificăm, ne pustiim, devenim indivizi izolați ai unor mari aglomerări anonime, trăind o viață fetișizată în care dragostea se răcește, iar mila este privită ca o slăbiciune.

Undeva, în cenușa vremilor și a imperiilor, pâlpâie, încă, în resturi de tăciuni, focul viu al unei vechi civilizații românești. Fi-vom oare vrednici să însuflețim și să trezim la viață acel foc sau îl vom lăsa să se stingă?

† Episcopul Macarie,

26 septembrie 2021

Sursa: basilica.ro