În vremea aceea, venind Iisus în casa lui Petru, a văzut pe soacra acestuia zăcând, cuprinsă de friguri. Și S-a atins de mâna ei și au lăsat-o frigurile, iar ea s-a ridicat și Îi slujea Lui. Și, făcându-se seară, au adus la El mulți demonizați și a scos duhurile cu cuvântul și pe toți cei bolnavi i-a vindecat, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia prorocul, care zice: «Acesta neputințele noastre a luat și bolile noastre le-a purtat». Și văzând Iisus mulțime împrejurul Lui, a poruncit ucenicilor să treacă de cealaltă parte a mării. Și, apropiindu-se un cărturar, I-a zis: Învățătorule, Te voi urma oriunde vei merge. Dar Iisus i-a răspuns: Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; Fiul Omului, însă, nu are unde să-Și plece capul. Un altul dintre ucenici I-a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să mă duc și să îngrop pe tatăl meu. Iar Iisus i-a zis: Vino după Mine și lasă morții să-și îngroape morții lor. Și, intrând El în corabie, ucenicii Lui L-au urmat. (Matei 8, 14-23) (Sâmbătă în săptămâna a patra după Rusalii)

Evenimentele descrise aici Îl prezintă pe Domnul într-o „frenezie” a milostivirii față de cei suferinzi. Aceasta are loc după ce Domnul Hristos vindecase, mai devreme, pe sluga unui sutaș roman numai prin cuvânt, de la distanță, în orașul Capernaum, un mic port la marea Galileii. După aceasta Mântuitorul a intrat în casa lui Petru, despre care însă știm că era din Betsaida (cf. Ioan 1, 44) și pe care l-a chemat la apostolat pe când acesta, împreună fratele său Andrei, își arunca mrejele în mare (Matei 4, 18). De aici reiese că Petru locuia în Capernaum. Poate că el doar se născuse în Betsaida, aflată de cealaltă parte a vărsării Iordanului în lac și întreaga sa familie părăsise satul de baștină.

Încă un element biografic mai poate fi desprins despre Petru, acela că în casa lui locuia și soacra sa, zăcând prinsă de friguri. Nu se spune nimic despre soție sau copii, dar presupunerile sunt completate de Tradiția bisericească. Dacă soacra sa locuia în casă cu el, înseamnă că era văduvă și cel mai probabil nu mai avea alți copii în afară de soția nenumită a apostulului pescar. Evanghelistul nu spune nimic dacă soacra ori Petru L-au rugat pe Domnul să purceadă la actul de vindecare. Pur și simplu, Iisus a atins-o și ea s-a vindecat, iar imediat după aceasta femeia întărită s-a ridicat și Îi slujea.

Probabil în aceeași casă S-a aflat Hristos până spre seară, când la ușă s-au înmulțit oamenii, aducând demonizați și bolnavi, ca să fie vindecați. Sfântul Evanghelist Matei citează aici din profeția lui Isaia: „Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat” (Isaia 63, 9), unde se accentuează faptul că Dumnezeu ne-a mântuit nu printr-un înger, ci El Însuși S-a întrupat pentru noi. Versetul nu e întâmplător, ci sugerează pe de o parte că Iisus Hristos este Mesia cel așteptat, iar pe de altă parte că, vindecând, Domnul nu face altceva decât să ia asupra Sa neputințele celor vindecați. Este un fel de transfer al unei neputințe sau greutăți de pe umerii omului bolnav pe cei ai Domnului, Care de fapt ne poartă pe toți.

După acest episod în care se relatează vindecări, Domnul le cere ucenicilor să plece de cealaltă parte a mării, fie pentru a pune capăt insistențelor mulțimii, fie poate pur și simplu pentru a merge să propovăduiască Evanghelia și în altă parte.

Mulțimea dinaintea casei lui Petru nu este pur și simplu o gloată de oameni needucați și creduli care caută numai și numai miracole. Printre ei se numără și un cărturar, care vădit convins de dumnezeirea lui Iisus, Îi mărturisește că Îl va urma oriunde se va duce. La aceasta Domnul nu îi răspunde refuzându-l, ci avertizându-l despre ce înseamnă să-L urmezi pe Mesia oriunde: nimic mai puțin decât de a fi un pribeag pe pământ. „Vulpile au vizuini și păsările cuiburi”, adică până și animalele sălbatice se retrag undeva, într-un loc al lor unde se simt acasă, în siguranță, ca să nu mai spunem de oameni. Însă Fiul Omului nu are loc de odihnă, „nu are unde să își plece capul”.

Altuia, care tot la fel voia să Îl urmeze, însă cu o mică condiție, Iisus se pare că îi răspunde exact invers. Pe primul se pare că îl descurajează, celui de-al doilea îi refuză o cerință pe care o putem considera de bun simț: virtualul ucenic vrea doar să își îngroape tatăl mort, pentru ca apoi să urmeze lui Hristos. Iar Fiul lui Dumnezeu, aparent neînțelegător și fără inimă, îi spune: „Lasă morții să își îngroape morții lor”. Aceasta nu înseamnă că, literal, Iisus ar fi indiferent sau insensibil cu lucrurile omenești, îndeobște chiar recomandate. E chiar o poruncă bisericească, o faptă a milei trupești să îngropi pe cel mort, cu atât mai mult dacă este cel care ți-a dat viață. Dar Domnul nu interzice aceasta, ci în mod profetic îndeamnă să nu uităm de Dumnezeu nici în cele mai grele momente. Nici când sunt de îndeplinit lucruri de interes familial, Dumnezeu nu poate fi lăsat pe plan secund.

Deopotrivă viii și morții sunt în mâna Creatorului. Însă morții care își îngroapă pe morții lor sunt cei care aud cuvântul lui Dumnezeu în zadar, fără vreo schimbare. Vii sau în sicrie, aceștia sunt ca și morți. De aceea, ei pot fi lăsați să trăiască potrivit cutumelor omenești, fără a-i mai schimba. În limbajul curent, expresia „lasă morții să își îngroape pe morții lor” înseamnă că nu suntem responsabili de soarta altora, decât dacă aceia au interesul să se schimbe. Dar chemarea lui Dumnezeu trebuie ascultată imediat, altfel corabia va pleca de la țărm. Ratând șansa mântuitoare, repetăm o altă zicală: „a plecat trenul din gară”.

Ocaziile întâlnirii cu Domnul nu sunt de irosit. E greu de crezut că Hristos nu ne va întinde mâna și cu altă ocazie, dar amânarea schimbării vieții pentru un etern „mâine”, fiindcă azi mai am de petrecut ca tinerii, azi mai trebuie să îmi rezolv cutare și cutare problemă, nu e de bun augur. Ele oglindesc în noi o atitudine inadecvată în relația cu Dumnezeu, Care vrea ca noi să Îi dăm acum inima noastră.