Când harul e prezent, totul e făcut cu bucurie, fără trudă. Cu rugăciunea noi trecem de la o bucurie la alta; fără rugăciune noi trecem de la o cădere la alta, dintr-un necaz într-altul şi grea ne este remuşcarea. Pe scurt, cu puţină trudă şi durere în rugăciune, noi dobândim multă bucurie – făcând pocăinţă, având frângerea inimii şi lacrimi, dimpreună cu dulceaţa prezenţei lui Dumnezeu şi frica curată de El care curăţă şi purifică mintea şi inima.

Inima trebuie curăţită ca mintea să poată fi luminată de ea cu gândurile curate ce radiază asupra minţii de Sus. Nu cei ce nu se pocăiesc intră în Împărăţia lui Dumnezeu, ci păcătoşii care sunt transfiguraţi prin căinţă şi lacrimi. Nimic nu-l ajută pe om să lupte şi să-şi biruiască patimile atât de mult ca rugăciunea neîncetată a minţii.

Pământul inimii rodeşte în raport cu calitatea arăturii realizată prin rugăciune, prin udarea cu lacrimi şi curăţirea de gânduri.

Cei ce sunt înaintaţi în rugăciune au convingerea de neclintit că, în ciuda întregului efort depus de om, rugăciunea este lucrarea harului.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, pp. 330-331)