Evenimentul pe care ni-l relatează Sfântul Apostol Matei în Evanghelia de astăzi, din Duminica a 10-a după Rusalii (cf. 17, 14–23), s-a petrecut după momentul Schimbării la Față a Domnului în Muntele Tabor, cu puțin timp ca Mântuitorul Iisus Hristos să fie dat în mâinile celor fărădelege și să fie răstignit.

La poalele Muntelui Tabor, mai în jos, apostolii Mântuitorului încercau să scoată un demon dintr-un copil „însă ei n-au putut să-l vindece” (cf. Matei 17, 16). Sfântul Evanghelist Marcu este singurul care scrie faptul că această minune dumnezeiască s-a întâmplat pe baza credinței tatălui care își dorea, așa cum era firesc, ca unicul lui fiul să fie vindecat de această posedare încă din pruncie, și exclamă: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (cf. Marcu 9, 24). Astfel s-a întâmplat această minune în văzul tuturor pentru că „toate sunt cu putinţă celui ce crede”, spune Hristos.

Această Sfântă Evanghelie ne face să cugetam profund asupra vieții noastre și a copiilor noștri. Pentru că, părinți de copii fiind, ce poate fi mai dureros, mai dramatic sau mai tragic decât să îți vezi, poate, unicul copil suferind și să nu poți face nimic pentru el spre a fi vindecat? Unde vom alerga atunci? Oare nu la Dumnezeu, la Maica Domnului și la sfinți? Unde vom găsi alinare? Oare nu la sfânta noastră biserică, acolo unde Însuși Hristos spune că se află: „Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” (cf. Luca 2, 49).

Desigur, Mântuitorul oferă apostolilor și tuturor celor prezenți soluția pentru care nu au reușit să îl vindece pe copil, pentru că: „acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post” (cf. Matei 17, 21), dar și cu multă credință, care, iată, stă la baza multor vindecări și tămăduiri pe care le-a săvârșit Hristos în activitatea Sa misionară.

Credința, rugăciunea și postul rămân armele cele mai îndemână pentru a trece peste toate obstacolele vieții pe care Dumnezeu ni le scoate în cale, fie pentru a ne testa credința, fie pentru a ne mustra puțin și spre a ne „reseta” și întări în credință! Chiar și cartea Apocalipsei menționează acest lucru: „fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2, 10).

Întotdeauna Dumnezeu apreciază credința noastră, așa cum a apreciat credința lui Moise – despre care Însuși a spus faptul că nu a mai fost și nu va mai fi om credincios ca și Moise – dar și a celorlalți Drepți ai Vechiului Testament (Avraam, Isaac, Iacov). Cel mai important este să fim iubiți de Dumnezeu pentru credința noastră, iar când simțim că ea se împuținează, trebuie să ne rugăm și mai mult. Acea cădere a tatălui în fața Mântuitorului pentru vindecarea copilului său, închipuie intrarea noastră în biserică și plecarea genunchilor înaintea lui Dumnezeu pentru iertarea păcatele noastre, și mai simbolizează rugămințile pe care le avem spre folosul nostru sufletesc.

Poate nu suntem lunatici ca cel din Evanghelie, dar de multe ori parcă suntem halucinați și fascinați de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, astfel încât credința noastră nu este nici cât măruntul bob de muștar, darămite să mai putem muta și munții din loc. Desigur, fără Dumnezeu nu putem face niciodată nimic, iar cei care cred acest lucru, se amăgesc amarnic.

Cununa biruinței în lupta cu răul din familiile și din viețile noastre este participarea la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi și sărbătoare, și, mai mult decât atât, unirea cu Hristos în mod deplin, prin Sfânta Împărtășanie, ca arvună a vieții veșnice.

Astfel vom alunga tot ceea ce este rău și necurat de lângă noi, vom înmulți credința și ne vom găsi, încă de pe pământ, calea către Împărăția lui Dumnezeu!