Trec pe lângă bisericuța din lemn și cimitirul în care mulți sfinți și părinți duhovnicești ai locului se odihnesc. Și, acolo sus, într-un colț discret al mănăstirii, zăresc o căsuță modestă, cu un acoperiș vechi și ferestre mici, iar lângă, o grădină.

Pe vârful acestui deal, vântul aduce miros de roșii coapte și struguri. Adierea de toamnă vine din grădină. Văd roade din belșug. „Nu-s pentru mine, sunt pentru toată lumea…”, spune părintele care, deși are îndată 90 de ani, o îngrijește zilnic cu răbdare, credință și bucurie. Nu apuc să-mi duc la capăt sentimentul de mirare, că deja îmi spune zâmbind: „Aici a fost rugul de mure, a fost încărcat. Ce bucurie a fost! Uite, mai este câte una. Dacă îți este poftă, poți să mănânci”.

Îngrijește pământul cu aceeași grijă cu care îngrijește și sufletele celor care îl caută la chilie. Când mă apropii de el, mă mustră blând că am venit prea târziu: „S-a terminat zmeura”. 

Zâmbesc. Pare că în această grădină nu poți „trata” nimic altfel, decât cu bucurie. Așa îmi dau seama că nu vorbim doar despre zmeură, mure, struguri sau roșii. Este vorba despre un fel de a trăi: în tăcere, în dăruire, în slujire discretă și iubire de oameni.

Îl găsesc așezat pe banca din fața prispei, lângă singurul pom care mai ține umbră pentru oaspeți. Simt că mă cuprinde cu ochii lui mari, blânzi, și cu zâmbetul năstrușnic, de bunic. De părinte duhovnicesc.

Mă invită să mă așez pe bancă. Privesc cu atenție. Pe prispa casei, ghivece cu leacuri de tot felul, aliniate cu grijă, iar printre ele, flori tomnatice, parcă „încăpățânate” să reziste. Ici-colo, zmeură uscată, struguri grei, fire de lobodă. Albinele, parcă neobosite de veșnica lor muncă, zumzăie ca într-un psalm. De bucurie. Încă este activitate. 

Mâinile lui, îngălbenite de muncă și de ani, se mișcă cu precizie, iar zâmbetul lui, cu acel umor duhovnicesc, cum rar mai întâlnești, îți dă încredere. Pare de neclintit. Povestește din tinerețea lui, parcă toate s-au întâmplat ieri. „Am avut o grădină mare, la mine acum e o nimica toată. Am avut și noi greutăți… foamete, războaie. Dar dacă este o scânteie de credință, omul înaintează în viață mai ușor și dăm slavă Domnului! Eram opt copii și majoritatea am ajuns la vârsta de 86, 90, 94 de ani. Ne-au crescut cu frică de Dumnezeu.”

Se ridică de pe bancă și începe să-mi facă un tur al acestui colț de rai. Amintirile lui par așa proaspete… Se oprește lângă bolta cu ciorchinii de struguri și își amintește cum a oferit pui de căpșuni copiilor care au trecut pe acolo. „Munca asta e frumoasă! Aduce o bucurie în inima aceluia care lucrează, a celui care privește și a celui care mănâncă”. Prisosul inimii lui grăiește. O îngrijește ca darul lui pentru lume. Nu cârtește, nu se plânge. 

Zeci de crengi, bețe înfipte în pământ, vrejuri de fasole, fire de floarea-soarelui, înalte. Cadre desprinse din povești. Cu un glas domol și aplecat peste straturi, îmi arată fiecare rând de legume, și leacuri. Gălbenele, patlagină, frunze de podbal… „fac ceaiuri din ele, mă descurc și cu astea”. Totul grădinii lui este însoțit de sens, nimic la voia întâmplării. 

Îl întreb cum e să culeagă roadele după o vară de muncă. „Roadele mele se duc la toată lumea”, răspunde cu umor. „Eu nu strâng pe iarnă, adună lumea care poftește. Cui îi este poftă, ia câte o roșie, câte un ardei, mănâncă mure, zmeură.” Fără să ceară nimic în schimb, nici măcar să fie pomenit la rugăciune. Mi se confirmă, pentru a nu știu câta oară, că Mănăstirea Sihăstria are oameni de nădejde. 

Iar una dintre „nădejdi” e acolo de pe vârful dealului. O grădină mică împărțită cu toată lumea. Poartă Dumnezeu de grijă prin așa oameni. Și, adevărul e că lucrurile mari se ascund adesea în cele mici. Părintele Gavriil nu este un simplu grădinar. Este un om care îngrijește pământul ca pe un suflet. Șapte operații la activ, dar niciun pas șovăitor. Înțelegi pe loc o lecție, fără să mai pui întrebări. Grădina lui vorbește limba simplității, vorbește limba lui, iar fiecare plantă cultivată oferă învățătura ei. Una te învață să fii mai curajos, alta să fii mai smerit, alta să ai răbdare, dar toate îți arată cât de greu este să crești drept și sănătos. Nu uită să adauge, „Nu se coc toate odată, ci pe rând”. Așa și cu oamenii. Fiecare crește în ritmul său. 

Roadele de pe vârful dealului sunt ale vremii, ale muncii și ale credinței unei inimi. Mergând printre rândurile de roșii, părintele îmi spune, aproape în șoaptă: „Ai nevoie doar de un strop de credință. Unii spun că Dumnezeu nu face minuni, că nu se face recolta, dar ai văzut, dacă e oleacă de credință, uite cum se face! Pe un petic de pământ, aici, în fundul pădurii. Și se miră lumea”. A învățat să pună dragoste în fiecare colț de pământ. „Dumnezeu face minuni când vede că ai dragoste”. O spune un om cu 90 de ani de experiență, un om cu o viață de poveste și cu zeci de recolte adunate.  

Îl întreb din nou ce îl face să continue, iar răspunsul vine simplu, cu o seninătate care înlătură orice urmă de dramă: „Facem treabă ca să nu ne găsească moartea stând.” Grădina nu-i este povară, ci lucrare duhovnicească. „Dacă nu ai ocupație, te mănâncă urâtul. Trebuie să te ocupi de ceva, mai spui un Tatăl nostru, mai dai un sfat la un om, mai faci ceva la straturi”. Ne ocupăm mintea cu lucrul mâinilor. 

Iar în mâinile lui, pământul devine unealtă de milostenie. Grija pentru grădină se împletește cu grija pentru suflet. Ca odinioară părintele, Sfântul Paisie Olaru, care găsea smerenia și liniștea în lucrarea brazdei, așa și părintele Gavriil trăiește în liniștea muncii simple, uitată din ce în ce mai mult de timpurile acestei lumi aglomerate. Simplitatea este „moda” pe care mănăstirile o susțin de sute de ani, iar grădinăritul oferă o lecție despre cum să trăiești acest frumos al simplității. Dovadă… aproape la orice pas îmi spune „uite!”. Se miră și el de frumusețea grădinii. Se sprijină de gard și privește spre pădure: „Și pustnicii, chiar dacă trăiau în pustie, au fost atașați de grădinărit”. 

Privirea lui se îndreaptă îndată spre cimitir. Își amintește cu emoție și de Sfântul Cleopa. L-a cunoscut, i-a aprins candela ani la rând, zi de zi. Spune cu un tremur în voce: „Nu se fac minuni și în zilele noastre? Am stat de vorbă cu Părintele Cleopa așa cum stau cu dumneavoastră. M-a învățat să fiu cuminte, să fac ascultare, și uite, acum este sfânt. Merg să mă închin la racla lui...”.

În timp ce povestim, razele de lumină cad pe chipul său, iar pentru o clipă, în ecranul aparatului foto, mi se pare că îl văd pe Cuviosul Cleopa Ilie. Sau… poate nu e doar o impresie…

Și încep să mă gândesc… privesc spre el, iar în urechile mele răsună „câtă smerenie aici, în om și în loc”. Cu adevărat, când intri în grădină, nu ai cum să nu înveți să te smerești, să-ți pleci genunchii ca să îngrijești, nu ai cum să fii nepăsător la micile detalii lăsate de Cineva cu atâta „iscusință”. Grădina capătă iscusința profesorului. „Planta învață pe om și omul învață pe plantă. E binecuvântată”. Te învață cum să economisești sănătate, cum să dăruiești cu inima. Secretul este simplu, zice părintele: „și cu planta trebuie să vorbești, să lucrezi cu dragoste…trebuie udată, îngrijită ca un copil”. 

Nu se oprește cu gândul doar la plantele lui, ci și la oamenii pentru care cu siguranță se roagă. „Nu mai reușim să învățăm pentru că nu ne mai ascultăm unii pe alții, nu mai este dragoste între oameni. Ne-am îndepărtat de dragoste.” Oftează, dar privirea o are spre cer. În grădina părintelui Gavriil nu este loc pentru „monsieur” egoism. Totul se împarte. 

Puțin și ajungem înapoi lângă prispă. Îmi dă un sfat înainte de plecare: „Să nu facem abuz de mâncare. Mulți se îmbolnăvesc din cauza asta. Rugăciune, mișcare, regim bun, așa te faci sănătos”. E bine știut, dar, uneori, așa greu de aplicat. Nu o spune nutriționistul de pe paginile de internet, o spune „tânărul” practicant de pe dealul Sihăstriei. 

– Off, nu te-am servit cu nimic...

– O să iau o roșie, părinte. E destul.

Intră repede în chilie și revine cu un bol vechi, cum sunt cele din copilărie. Culege cele mai frumoase roșii și mi le pune într-o traistă. Își cere iertare, ca și cum roșia nu este un dar prea mare. Mă întreabă încă o dată care este numele meu, să nu-l uite. „Să te pomenesc în rugăciunile mele”. 

Nu plec doar cu mâinile pline, ci și cu numele pomenit în genunchi, la rugăciune. Asta e adevărata recoltă. Cuvintele lui nu sunt o simplă teorie, sunt trăire. Se vede în felul în care își așază mâinile în pământ, în modul în care privește, în ușurința cu care dăruiește. 

Cobor câțiva pași și mă întorc să fotografiez de la depărtare căsuța. Părintele este tot în pragul casei, cu o mână pe bolul golit și cealaltă ridicată spre cer. Îmi face cu mâna, ca un bunic care promite că mă așteaptă și data viitoare. 

Deși e început de toamnă, înțeleg că fiecare dintre noi are o grădină de îngrijit. Unii o au în spatele casei, dar toți, în inimă. Și că doar o picătură de bunătate e de ajuns pentru a uda o grădină întreagă. Și așa poți aduce mai aproape de cer zeci de suflete. Unii cu un covrig, unii cu o vorbă bună, unii cu câteva roșii. 

Pentru că, până la urmă, toți suntem grădinari în viața noastră și avem „straturi” de cultivat. Iubirea, răbdarea, smerenia, rugăciunea și, la final, devenim roade în grădina lui Dumnezeu. Iar roadele cele adevărate se văd abia atunci când le dăruiești. 

Pe curând, draga mea Sihăstrie! Iar tu, dragă cititor, ai grijă de grădina ta! Roadele nu vor întârzia să apară.  „Nu până la prășit, ci până la sfârșit”, vorba Sfântului Cleopa. Dacă pui un bob de credință și îl uzi cu iubire și stăruință, Dumnezeu îl va face să rodească. Dar, cum ar spune Părintele Gavriil, „dacă nu-i credință, nu prinde rădăcina la nimic, nici la pomi, nici la plantă, la nimic. Nu prinde”. Așa că, spor la practicat credința în grădina sufletului, pentru că „practica este temelia tuturor lucrărilor”.