Suntem datori să-I mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru că ne-a dat dreptul de a ne numi fii ai lui Dumnezeu şi să ne apropiem de El cu rugăciuni, rugăminţi, cereri şi mulţumiri, să ne bucurăm de o asemene milostivire a Lui faţă de noi şi gata în permanenţă să ne apropiem cu îndrăzneală şi evlavie de El, iar, după El, de Născătoarea de Dumnezeu, de sfinţii îngeri şi de sfinţii care au bineplăcut lui Dumnezeu. Mare cinste pentru fiinţa vremelnică a omului este să vorbească cu Fiinţa fără-de-moarte, fară-de-început, atotbună, atotfrumoasă şi atotsatisfăcută. Şi cu toate acestea, cât de mulţi se apropie de El fără tragere de inimă, cu lenevie, cu răceală şi cu negrijă, cu gândurile aiurea, iar mulţi alţii nici măcar nu apropie şi trăiesc asemenea dobitoacelor necuvântătoare.

Doamne, învaţă-ne să ne rugăm Ţie, să ne apropiem de Tine totdeauna, cu bucurie şi dreptatea inimii şi a cugetului. Fiii oamenilor au pornit pe calea deşertăciunii, s-au supus ei înşişi deşertăciunilor, s-au depărtat de Dumnezeu, s-au sălbăticit, s-au înstrăinat, i-a înstrăinat păcatul blestemat; în mintea şi în inima lor e numai deşertăciune; ziua şi noaptea inima li se frământă de visări deşarte şi dorm, dorm mereu somn fără trezire, îndărătnicindu-se să nu se mai deştepte, au uitat mila şi bunătatea Celui ce i-a creat şi i-a răscumpărat, Care le luminează mintea, Care hrăneşte şi îmbracă, Care-i păzeşte ca pe lumina ochilor, sfinţeşte şi îi izbăveşte de blestemul veşnic ce i-a lovit pe drept pe oamenii păcătoşi, şi Care le dă pentru credinţă pocăinţă binecuvântarea Sa de-viaţă-făcătoare şi atotîmbucurătoare.

(Ioan de Kronștadt, Liturghia – cerul pe pământ, Editura Deisis, 2002, p. 338)