Aud din ce în ce mai des o vorbă: nu mai sunt Sărbătorile cum erau altă dată. Nemulţumirile se referă la pierderea bucuriei de a sărbători, la lipsa de trăire autentică a Crăciunului, la diluarea atmosferei de sărbătoare sau la contextul social apăsător în care ne găsesc ele. Dar de ce se întâmplă aceasta? Cine ne răpeşte această bucurie? Nu cumva noi înşine?!

Esenţa diluării bucuriei Sărbătorilor se regăseşte în Evanghelia din Duminica Sfinților Strămoși. Este vorba de o pildă rostită de către Hristos, numită Pilda celor poftiţi la cină. Amintirea ei chiar acum, în preajma Sărbătorilor, are rostul de a ne atenţiona tocmai asupra acestui fenomen. Cuvântul lui Dumnezeu  pătrunde până în adâncul inimii noastre şi ne învaţă că bucuria Sărbătorilor o pierdem şi ne-o furăm singuri. 

1. Principala cauză pentru care nu mai simţim atmosfera de sărbătoare o constituie necunoaşterea semnificaţiei Sărbătorilor. Ea este aliatul deturnării de sens, aşa că tindem să înlocuim Sărbătorile cu orice altceva. Mulţi au auzit astăzi de Hristos (un studiu recent arăta că este cel mai cunoscut personaj din istorie), dar sunt destui cei care nu cunosc cine a fost şi ce a făcut. Asta în vreme ce pseudo-vedetele vremii sunt cunoscute până în cele mai mici amănunte ale vieţii lor: ce mănâncă, unde dorm, cu cine se ceartă sau se împacă, ce preferinţe au. 

Din această ignoranţă se ajunge la petrecerea Crăciunului sub diverse forme, care mai de care mai tentante sau inedite, care însă nu mai au nimic cu esenţa Crăciunului: Naşterea lui Dumnezeu cu trup. Vedem cum în ofertele de Sărbători, importanţa lui Hristos se diminuează până la dispariţia totală. Avem Crăciun tradiţional sau modern, în club, la mall, în locuri sau ţări exotice, oriunde şi oricum (important e să se vândă), mai puţin cum trebuie: în spirit creştin, în Liturghie, în Hristos. Mai mult, aud de situaţii în străinătate când autorităţile chiar recomandă ca în spaţiul public să nu amintim de conotaţiile creştine ale Crăciunului.

Însă toate aceste alternative la Crăciunul autentic sunt atât de superficiale şi de iluzorii uneori, încât după ce le consumăm, ne dăm seama că suntem goi în continuare. Aceasta deoarece fiinţa noastră nu poate fi umplută de bucurie sfântă decât prin valori care înnobilează sufletul şi dau sens vieţii, valorile divinităţii. Vrem, nu vrem, sufletul nostru nu poate trăi superficial sau la comandă, după cum ni se pare viaţa, la prima vedere. De aceea, cu cât vom refuza mai mult aceste valori autentice ale sufletului, cu atât vom rata mai mult bucuria Sărbătorilor.

2. Aşa ajungem la un alt substrat, mai profund, al lipsei de trăire în Sărbători: atitudinile sufleteşti greşite în raport cu Sărbătorile. Pilda de care am amintit ne lămureşte: Cina este Sărbătoarea la care suntem chemaţi, invitaţii sunt iniţial aleşi de organizator (Crăciunul este organizat de Însuşi Dumnezeu, Cel ce se naşte şi om), dar refuzul acestora va determina extinderea invitaţiei către toată lumea, indiferent de starea în care se află. Prin urmare, Sărbătorile se adresează întregii umanităţi. Şi totuşi… ne intrigă refuzul unor invitaţi.

În realitate, mulţi dintre cei ce se plâng de pierderea bucuriei de Sărbători comit aceeaşi greşeală ca şi aceşti invitaţi. Este vorba despre refuzul sensului autentic al Sărbătorii, înlocuirea lui cu surogate. Refuzând invitaţia la cină, invitaţii pierd esenţialul: comuniunea cu semenul, pe care nimic altceva nu-l poate suplini. Bucuria unei mese în comun nu ar trebui să stea în mulţimea felurilor de mâncare, ci în virtuţile sufleteşti pe care şi le împart mesenii. Aşa apare rolul social al mesei, exprimat ideal prin termenul de agapă, care derivă din grecescul „agápe”, care înseamnă iubire. Câţi dintre noi însă mai vedem masa de Crăciun a fi comuniune? Majoritatea discută mai mult despre mâncarea de Crăciun, nu despre participarea la rugăciune, comuniune, iubire. Astfel se amplifică dezastrul pierderii bucuriei Sărbătorilor.

3. Dacă pătrundem şi mai adânc înţelesurile pildei amintite, aflăm şi mai multe motive pentru care refuzăm autenticitatea şi o înlocuim cu surogate. Motivele se regăsesc în străfundurile sufletului nostru şi sunt grupate pe trei zone, asemenea situaţiilor de refuz din pildă.

Prima zonă este dată de simţul exacerbat al proprietăţii, care produce stres, egoism şi individualism. Or, bucuria nu este niciodată caracteristică celor ce trăiesc în griji, singuri şi egoişti. Ca o confirmare, un interesant punct de vedere vine din zona psihologiei, afirmând că Suntem prea obosiţi şi stresaţi să ne mai bucurăm de Crăciun. De altfel, legătura dintre psihologie şi teologie este mai mult decât evidentă, atunci când vorbim de suflet. Mai putem remarca doar frica de a nu pierde proprietăţile, poziţiile sociale, renumele etc., caz în care se poate ajunge până la tensiuni şi conflicte interpersonale ce pierd în totalitate orice posibilă atmosferă de sărbătoare.

A doua zonă este ceva mai controversată, pentru că reprezintă ataşamentul faţă de simţurile noastre trupeşti, reprezentate de cele cinci perechi de boi (aşa cum boii trag încărcătura preţioasă dintr-un car, tot aşa simţurile sunt „motorul informaţional” al sufletului nostru). Sigur că nu putem scăpa de simţuri, dar le putem educa. Greşeala constă în trăirea senzorială a Sărbătorilor, căutarea plăcerilor prin simţuri. Însă plăcerea nu poate produce bucurie niciodată, deoarece odată cu încetarea stimulării simţurilor încetează şi plăcerea, iar lipsa de plăcere provoacă mereu durere.

Este o gravă eroare a considera că bucuria Sărbătorilor este dată de stimularea simţurilor prin acele materiale deoarece când vor înceta stimulii (Moş Crăciun, beculeţele, globuleţele, brazii, mâncărurile, cadourile, plimbările etc.) va dispărea imediat şi bucuria. Din păcate, mulţi dintre contemporani au transformat Sărbătorile exact în consumism material şi chiar sexual (ce caută sexy-Crăciuniţele alături de ieslea lui Iisus???). Până şi colindele au devenit kitsch, adică producţie comercială de serie. Ca să nu mai spun că transformările obiceiului în consum şi ale consumului în obicei pot obosi şi stresa suficient de mult fiinţa umană, încât Sărbătorile devin mai mult pierzanie decât zidire.

A treia zonă este şi mai controversată. Este vorba de ataşamentul absolut faţă de valorile familiale. Deşi familia este primul pas spre comuniunea universală, un mijloc de dobândire a virtuţii dragostei universale (Taina Cununiei este cale a sfinţeniei) totuşi şi aici există pericolul transformării ei în idol, în scop în sine. Ceea ce duce la o formă paradoxală de „izolare în familie”, despre care se discută din ce în ce mai des când vine vorba despre Sărbători.

Mulţi cred că Sărbătorile se consumă doar în familie, ceea ce este total greşit, deoarece se deviază fie într-o izolare faţă de restul societăţii, fie în deviere spirituală prin „cultul familiei”, din care, iarăşi, Hristos este eliminat. Este şi motivul pentru care Ortodoxia nu pune accent mai mult decât trebuie pe rolul familiei în societate. Deşi este de origine divină, familia nu trebuie transformată într-un zeu care îţi acaparează şi ultimele resurse. Iubirea este jertfă, niciodată tortură.

Însă observ că aici se încearcă o reaşezare a lucrurilor, prin deschiderea unor familii către semenii aflaţi în situaţii speciale: orfani, săraci, însinguraţi etc. Este reafirmarea esenţei Crăciunului: Hristos Se naşte nu doar pentru tine şi familia ta, ci şi pentru semenul tău aflat în suferinţă. Nu ne putem permite transformarea familiei într-o „însingurare colectivă” (adică în loc de persoane însingurate să avem familii însingurate).

Prin urmare, cu cât trăim mai puţin creştineşte Crăciunul, cu atât mai mult ni-l furăm singuri, pierzându-i bucuria.