Sfânta Cuvioasa Parascheva primește și în acest an oaspeți, fiindcă bunul și marele duhovnic, Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria, prin trupul său hăruit cu darul neputrezirii și al facerii de minuni, a venit în cetatea Iașilor, ca împreună cu al Preamilostivei Maici să binecuvânteze poporul binecredincios. Ce lucrare minunată! Ca monah din marea lavră a Sihăstriei, Cuviosul Paisie se va fi îndreptat în existența sa pământească înspre Iașul cel vestit pentru a se închina sfintelor moaște ale Cuvioasei Parascheva și, iată, acum se alătură ei ca să-și reverse peste marea de pelerini belșug de har, pace și binecuvântare. Așadar, toamna aceasta cei doi sfinți se revăd! 

Deși moaștele lor sunt pentru prima dată așezate alături, ei s-au întâlnit și înainte, în taina aceleiași iubiri față de Hristos, în aceeași rugăciune, în aceeași lepădare de sine. Veacurile îi despart, locurile unde au trăit se află departe unele de altele, dar Împărăția lui Dumnezeu i-a făcut contemporani. De aceea, sosirea Sfântului Cuvios Paisie de la Sihăstria la Sfânta Cuvioasă Parascheva poate fi privită ca o întâlnire între două vieți care au rostit, fiecare în felul ei, același răspuns la chemarea lui Dumnezeu: „Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție” (Matei 19, 27).

Privite din afară, existențele lor par foarte diferite: Sfânta Parascheva aparține societății bizantine a veacului al XI-lea, pe când Sfântul Paisie a trăit aproape de zilele noastre, cunoscând frământările unui secol încercat de războaie, sărăcie, prigoană împotriva credinței. Sfânta Parascheva a ales de tânără înstrăinarea și nevoința, trecând prin Constantinopol, Heracleea Pontului și pustiul Iordanului, iar Sfântul Paisie de la Sihăstria a crescut în casa unor țărani credincioși din Stroieștii Botoșanilor, intrând de tânăr în obștea Schitului Cozancea; de acolo, Dumnezeu l-a purtat către Sihăstria și Sihla din ținutul Neamțului. Ea a plecat departe de casă spre a se ascunde de lume; el s-a retras în liniștea pădurilor Moldovei. Și, totuși, amândoi au izbutit același lucru: să facă în inima lor loc cât mai mult lui Hristos.

Sfânta Parascheva a părăsit de tânără frumusețile trecătoare pământești, căutând frumusețea care nu apune, iar Sfântul Paisie, după aproape o mie de ani, avea să aleagă aceeași cale. Nu a dorit să fie cunoscut; dimpotrivă, întreaga lui viață a constituit o strădanie continuă de a se îndepărta de faima lumii pentru ca să-L vadă mai limpede pe Mântuitorul Hristos. Dar tocmai pe cei ce fug de slavă îi scoate Dumnezeu, uneori, la lumină: „Oricine se smerește pe sine se va înălța” (Luca 14, 11). Aici se întâlnesc cei doi sfinți: în smerenie. Sfânta Parascheva a renunțat la veșmintele bune, îmbrăcându-l pe cel sărac; Cuviosul Paisie și-a lepădat, la rându-i, voia, luând haina smereniei și a ascultării. Ea a plecat spre pustie, el a căutat liniștea mănăstirii; ea s-a ferit de oameni, el a vorbit puțin, dar s-a rugat mult pentru toți. Dar niciunul nu s-a însingurat deplin, deoarece adevărata retragere a monahului din societate nu-l desparte de aproapele său, ci îl face mai încăpător pentru durerile acestuia, iar lumea o poartă în rugăciune, binecuvântând-o prin nevoință și priveghere. 

Chilia Sfântului Părinte Paisie devenise, chiar din timpul vieții, un loc al mângâierilor, al balsamului duhovnicesc pentru cei care-i pășeau pragul: oameni apăsați de păcate, de neliniști, de neputințe, de întrebări. El îi primea cu blândețea celui ce se dăruiește total semenilor. Spovedea vreme îndelungată, uneori zi și noapte, însă nu oferea teorii complicate despre trăirea duhovnicească, ci îl întorcea pe om către lucrurile simple, esențiale: rugăciunea, pocăința, iertarea, ascultarea, răbdarea. Nu solicita tuturor măsura marilor nevoitori, ci doar puțină rânduială făcută cu credincioșie. În această pedagogie a blândeții se ascunde ceva din cuvântul Mântuitorului: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29).

Cred că tocmai de aici izvorăște asemănarea dintre cei doi mari sfinți, în setea de rugăciune adâncă și smerită: Cuvioasa Parascheva s-a rugat în singurătatea pustiei, iar Sfântul Paisie, în liniștea munților Moldovei. Glasul amândurora s-a prefăcut în iubire pentru oameni, căci aceasta este una dintre tainele sfințeniei: cu cât credinciosul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât începe să audă mai limpede suspinul aproapelui. De aceea, marele duhovnic al Sihăstriei nu despărțea rugăciunea de milă căci, neavând bunuri materiale, se oferea pe sine și nevoința sa celor ce îi cereau un sfat, o rugăciune. 

Există însă și o frumoasă deosebire între ei: mult milostiva Parascheva ne vorbește îndeosebi prin tăcere. De la ea nu s-au păstrat nici pagini de învățătură, nici convorbiri duhovnicești. Ne-a rămas viața sa, iar după ce a pășit în veșnicie, trupul ei sfințit, devenit mângâiere pentru generații de creștini. Sfântul Paisie, dimpotrivă, ne este atât de apropiat, încât îi putem încă auzi glasul în înregistrări sau îi citim sfaturile păstrate de ucenici ori deja tipărite în mai multe volume.

Împreună, cei doi sfinți, binecuvântând miile de pelerini la preafrumosul hram al Iașilor, ne învață să iubim, să căutăm tăcerea și liniștirea atât de trebuitoare în lumea polarizată în care trăim și în care suntem înconjurați de noian de cuvinte, dar însetați de Cuvântul lui Dumnezeu. Cred că din sfânta lor întâlnire asta trebuie să reținem în mod deosebit, deoarece în „maica bisericilor din Moldova”, Catedrala Mitropolitană din Iași, nu se alătură două biografii, nici două epoci, ci două răspunsuri la aceeași chemare a Evangheliei Mântuitorului Hristos. Nici Sfânta Parascheva, nici Sfântul Paisie nu au lăsat în urmă cărți savante ori construcții impunătoare. Moștenirea lor constă în ceva mai durabil: au zidit suflete ridicate din deznădejde, i-au împăcat cu Dumnezeu pe mulți semeni, i-au întărit duhovnicește pe monahi și monahii, învățându-i pe toți că sfințenia poate avea glas blând și chip luminos.

Așadar, în aceste zile de Hram, Sfânta Cuvioasă Parascheva și Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria vor sta alături nu ca două luminoase amintiri ale trecutului, ci ca doi prieteni ai lui Dumnezeu, vii în comuniunea Bisericii și împreună-rugători pentru noi. Să-i rugăm să poarte înaintea Domnului durerile și dorurile noastre, temerile și nădejdile, neputințele și toate cele pe care inima, uneori, nu le mai poate cuprinde în cuvinte. Întâlnirea lor la marea sărbătoare a Moldovei este un dar frumos și binecuvântat al Părintelui Ceresc pentru noi toți, o chemare de a redescoperi taina comuniunii care unește Biserica de pe pământ cu Biserica din cer.