În relaţia noastră cu gradele bisericeşti – cu episcopii, de exemplu – limbajul nostru trebuie să fie personal, sau trebuie să vorbim ca de la instituţie la instituţie?

Vorbiţi în numele instituţiei pe care o reprezentaţi, dar vorbiţi ca de la om la om. Cel cu care vorbiţi reprezintă Biserica, aşa că adoptaţi o atitudine smerită, nu pentru a obţine un răspuns, ci ca să-l inspire pe el Dumnezeu să vă dea un răspuns. Aceasta depinde şi de poziţia celui care cere lucrul acesta – un profesor, un părinte etc. Poziţia ta trebuie să fie smerită, cinstită sub orice chip. Nu există libertate fără o inimă cinstită, ci doar un fel de a te juca cu ziua de astăzi aşa cum te-ai jucat şi ieri.

Când vă adresaţi, trebuie să cunoaşteţi şi formulele de rigoare: „Înaltpreasfinţite Părinte” – aşa se vorbeşte de la episcop în sus; dar asta se învaţă uşor. De pildă: „Înaltpreasfinţite Stăpâne, venim cu inima smerită să vă întrebăm unele lucruri. Dacă se poate, iertaţi-ne că v-am deranjat”. Trebuie să ştiţi să faceţi introducerea, ca să prindă omul curaj, să-i dai putere de cuvânt. Cuvântul nu este al lui; în parte, este şi al tău, pentru că l-ai cerut cu smerenie şi sincer.

Doi inşi s-au dus la un părinte să-i ceară sfat mântuitor, fiindcă avea fiecare câte o neputinţă. După ce au vorbit cu părintele, unul a zis: „I-am spus şi m-am eliberat de acea neputinţă”. Celălalt a zis: „Eu i-am spus, mi-a spus ce să fac, şi nu m-am eliberat”. „Dar cum i-ai spus?” „Părinte, am nevoie de lucrul cutare”. „Măi, uite cum am făcut eu: am căzut la picioarele lui, cu faţa la pământ, şi l-am rugat: «Părinte, fă rugăciuni ca să mă izbăvească Dumnezeu de neputinţa mea»”. Prin urmare, puterea nu e a lui, ci a lui Dumnezeu, şi felul tău de a o cere contează. Părintele n-avea nevoie să-ţi dea ţie sfaturi, ci tu aveai nevoie să le iei. Întotdeauna, dacă te duci să ceri un sfat, nu e o flatare pentru cel la care te duci. (Arhimadrit Arsenie Papacioc)

(Duhovnici români în dialog cu tinerii, Editura Bizantină, București, pp. 128-129)