Doamne ajută!

În primul rând, fie că este vorba de o companie, fie de colectivitatea dintr-o şcoală, facultate, important este dacă alegerea sa în responsabilitatea de a călăuzi pe alţii, de a coordona activitatea respectivei comunităţi, a venit în urma recunoaşterii calităţilor sale de leader, sau a fost numit în urma unor considerente omeneşti (fiind poate foarte îngăduitor cu sine şi cu alţii, alegerea să fi venit din teama alegătorilor pentru o coordonare dreaptă, eficientă dar fermă), poate chiar el însuşi, dorind o poziţie de întâietate, să fi influenţat pe cei ce l-au ales prin promisiuni de îngăduinţă sau avantajare subiectivă a acelora.

Leaderul întru Hristos are conştiinţa asumării crucii deloc uşoare a slujirii pe celor pe care trebuie să îi conducă, a căror lucrare trebuie să o aprecieze şi să o motiveze, luptând cu tentaţia stăpânirii asupra acelora. Desigur, responsabilitatea de leader este percepută diferit într-o companie (multinaţională de exemplu), unde activitatea sa şi a colectivului său este urmărită aproape exclusiv din perspectiva productivităţii, şi aceeaşi responsabilitate în cadrul unei şcoli, facultăţi. În cadrul unei companii adeseori presiunea eficienţei, a productivităţii, apasă îndeosebi asupra leaderului, cu riscul de a nu mai avea energia necesară pentru dragostea şi transparenţa pe care trebuie să le cultive în comunitate. Unui director de şcoală bunăoară, îi este mai uşor să îşi concentreze energia asupra relaţiilor armonioase între el şi profesori, între profesori şi elevi.

În orice situaţie ar fi însă, cel ce este leader într-o comunitate şi doreşte să îşi împlinească această slujire creştineşte, trebuie să lucreze cu nădejde şi onestitate, cu rugăciune ca Hristos însuşi să îl inspire în situaţiile de criză care negreşit vor trebui gestionate de el cu înţelepciune, după îndemnul marelui Apostol Pavel: Cel ce ară trebuie să are cu nădejde, şi cel ce treieră, cu nădejdea că va avea parte de roade (I Corinteni 9,10).

Această nădejde, această încredinţare că, atunci când lucrează însufleţit de râvna dreptei credinţe, Hristos însuşi îi va ajuta, o va împărtăşi şi celorlalţi. Nu întâmplător, acelaşi dumnezeiesc apostol, Marele Pavel, arată ca primă însuşire a celui rânduit să conducă, tocmai această însufleţire, această putere de a urni lucrurile, de a rezolva greutăţile şi conflictele, nu de a se lăsa doborât de puterea unor obişnuinţe rele, a descurajării venite din împotriviri.

Dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună! (Romani 12,8)

Pe lângă nădejdea cea bună, râvna de a urni lucrarea cea bună, adevăratul leader, prin sfătuire, prin experienţă şi prin rugăciune, va dobândi discernământul de a împleti blândeţea cu fermitatea, pogorământul cu acrivia. Va fi ferm şi aspru faţă de viclenie şi nepăsare dar îngăduitor şi răbdător faţă de neputinţă.

Deşi pizmuit de mulţi pentru întâietatea pe care o are, adevăratul leader are de dus o povară grea. Va avea negreşit momente de oboseală, de descumpănire dar atunci când are conştiinţa că o face pentru Dumnezeu şi cu Dumnezeu, va reuşi să împrospăteze în comunitatea sa o râvnă spre bună lucrare, în adevăr şi iubire.

Cu drag,

pr. Nichifor