Moarte şi Înviere! Două noţiuni care ne copleşesc ori de câte ori citim sau auzim de ele. În Duminica a XXIV-a după Rusalii, pericopa evanghelică din cadrul Sfintei Liturghii ne oferă prilejul de a medita la aceste noțiuni vitale pentru viața fiecărui creștin. Din cuprinsul Evangheliei, aflăm de moartea prematură a unei copile de doar 12 ani, urmată de actul minunat al Mântuitorului Hristos, Care a înviat-o. Cu aceeaşi emoţie ca martorii „nefirescului“ eveniment, la rândul nostru, rămânem uimiţi de puterea Fiului lui Dumnezeu asupra morţii, fenomen ce a suscitat dintotdeauna nenumărate controverse.

Dintru început trebuie să spunem că moartea constituie un accident în istoria umanităţii, căci Dumnezeu nu a făcut moartea. Omul, prin păcatul săvârşit a „creat-o”, aceasta putând fi numită fructul neascultării faţă de Creator. Poate că de aceea o considerăm atât de nefirească, evitând cu grijă subiectul. Reprezentând un „accident”, produce frecvent incidente – dificultăţi de înţelegere, de acceptare, ba chiar de raportare a oamenilor la ea. Prin învierea fiicei lui Iair, Mântuitorul nostru a voit să ne arate că, odată ce moartea a pus stăpânire pe viaţă, El nu putea rămâne indiferent. De aceea a „inventat” un remediu împotriva morţii, „lucrul mai mare decât numele cu care este numit”, şi anume Învierea.

Ca să nu disperăm înaintea dispariţiei fizice, Părinţii Bisericii ne îndeamnă să lucrăm pentru o înviere continuă din păcat, silindu-ne să restaurăm firea umană căzută în tenebroase patimi, cu gândul la Învierea lui Hristos, care devine învierea noastră prin unirea cu El. Nu ne vine uşor să înviem zilnic, căci drumul se dovedeşte anevoios, presărat cu multe ispite, încercări ori afundări în cumplita vinovăţie. Dar, dacă nu vom uita că Învierea lui Hristos reprezintă începătura învierii şi a vieţii celei veşnice (I Corinteni 15, 20), prototipul şi chezăşia învierii noastre, atunci piatra de la uşa propriului mormânt, oricât de mare sau de împovărătoare ar fi, o vom putea spulbera.

Afirmam că se cuvine să conştientizăm necesitatea unei „învieri” zilnice din păcat la virtute, ca pe o faptă permanentă, mereu actuală, menită să se petreacă cu fiecare din noi. De vrem să intrăm în locaşurile drepţilor atunci când vom păşi pragul morţii fizice, se cade să parcurgem calea de la moartea păcatului la viaţa cea nouă, fără de prihană, în toate zilele existenţei noastre pământeşti. Doar aşa vom înţelege o cerere din prima rugăciune rostită de preot la Vecernia din Duminica Pogorârii Sfântului Duh: „Mai înainte de a ne întoarce în pământ, învredniceşte-ne să ne întoarcem la Tine, Doamne, şi caută spre noi cu bunăvoinţă şi har”.

Aşadar, înainte de trecerea prin moarte şi Învierea de obşte, trebuie să căutăm învierea inimilor noastre. Păcatul, ignoranţa ne transformă sufletele într-un mormânt în care zace îngropat harul Botezului – adică Însuşi Hristos, în numele Căruia ne-am botezat –, aşteptând cu răbdare ca piatra să fie prăvălită şi să învieze Hristos în noi. Dar cum se prăvăleşte oare lespedea de pe uşa mormântului inimii, pentru ca harul lui Dumnezeu să devină lucrător în ea? Părinţii filocalici ne arată că aceasta se face prin neîncetată nevoinţă şi pocăinţă, prin înlăturarea urii, prin iertare, prin împăcare cu semenii şi prin împărtăşirea cu Hristos euharistic.

Prin urmare, când vorbim despre Înviere, să n-o privim ca pe o stare legată doar de Eshatologie, de sfârşitul veacurilor, ci ca pe una dinamică, zilnică, destoinică de a schimba viaţa noastră şi pe-a lumii înconjurătoare. Pocăinţa neîncetată, conţinând bucuria Învierii, este reazemul scării virtuţilor, dar şi însoţitoarea noastră în drumul către înviere şi îndumnezeire. Atât pocăinţa pentru propriile păcatele sau cea izvorâtă din iubire, pentru păcatele întregii lumi, cât şi pocăinţa ca stare asumată, ca un nou mod de viaţă, ne preschimbă existenţa într-o continuă Cruce şi Înviere, până când vom ajunge la sfârşitul ostenelilor pământeşti, la Învierea cea de obşte, la prăznuirea Paştelui celui veşnic, împreună cu toţi sfinţii, în Împărăţia lui Dumnezeu.