Nu numai prin depărtarea de bucate, ci şi prin oprirea ochilor, ca să nu vadă deşertăciuni, se surpă dracul curviei, ca în ochiul cel neînfrânat este preacurvia, după cum şi Domnul a mărturisit: «Amin zic vouă, ca tot cel ce căuta la femeie spre a o pofti pe ea, iată, a preacurvit cu dânsa în inima lui» (Matei 5, 28). Pe aceasta preacurvie o dezrădăcinează cel ce îşi are ochiul jos, iar sufletul către Domnul; şi cel ce şi-a stăpânit pântecele şi-a stăpânit şi privirea. Căci cumplit vânzător este ochiul cel împrăştiat, iar celelalte patimi dintru aceasta se aprind. Iar războiul privirii chinuieşte pe suflet, şi când este de faţă şi când nu este, arzând mintea cu pofta.

Adică, ce zic, iubiţilor? A auzit cineva dulce glăsuire de muzică şi a trecut. Apoi a auzit glas de jale; şi plânsul a alungat dulcea glăsuire a muzicii. Aşijderea încă, a gustat cineva miere şi apoi a gustat ceva amar, iar amărăciunea a împins afară dulceaţa mierii din gâtlej. La fel şi mirosirea. A mirosit cineva vreo dulceaţă oarecare, apoi a mirosit şi împuţiciune rea. Şi împuţiciunea cea rea a stins dulceaţa mirosirii. Apoi iarăşi, s-a atins cineva de apă rece, după aceea s-a atins de apă fierbinte, iar căldura fierbinţelii a înlăturat răceala apei. Dar războiul ochiului celui împrăştiat arde pe minte cu pofta, şi fiind, şi nefiind materia de fată. Încă şi visuri năluceşte în inimă, fiindcă dracii zugrăvesc ispita în cuget şi războiesc mintea, închipuind în imaginaţie ispită. Pentru aceasta Proorocul se roagă, zicând: «Întoarce ochii mei ca să nu vadă deşertăciune» (Psalmul 118, 37), că înşelăciunea poftei schimba mintea cea fără de răutate şi întru biruirea ochilor este toată osteneala dracilor.

Deci, când vine dracul să închipuiască ispită şi să zugrăvească în cugetul tău frumuseţea vreunei femei pe care ai văzut-o vreodată sau ceva din cele asemenea, adu-ţi în mijloc frica de Dumnezeu şi gândul la cei ce dorm în morminte. Gândeşte-te la ziua ieşirii tale, când sufletul tău se va despărţi de trup. Ia în minte înfricoşatul şi groaznicul glas pe care îl vor auzi cei ce s-au lenevit la lucrurile dreptăţii şi poruncile lui Hristos nu le-au păzit: «Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui, unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor, întru întunericul cel mai dinafară» (Matei 25, 41; 22, 13); adu-ţi aminte de viermele cel neadormit şi de munca cea fără de sfârşit (Marcu 9, 44). Acestea gândindu-le şi pomenindu-le, pofta dulceţii se va risipi din cugetul tău, precum se risipeşte ceară de faţa focului, că diavolii nu pot sta împotriva fricii de Dumnezeu. Că cel ce nu se împotriveşte poftei, ci se răspândeşte cu neînfrânare, slobozindu-şi ochii, negreşit şi-a plecat şi cugetul către patimi. Şi, de n-ar fi fost ruşinea omenească, de multe ori şi trupul şi l-ar fi stricat.

(Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte sfătuitoare, Editura Credința Strămoșească, 1998, p. 132)