Scris este: „Dumnezeu S-a depărtat de mine...” (1 Regi 16,24; 28,15) şi iarăşi: „Duhul Tău Cel sfânt nu-L lua de la mine” (Psalmul 50). Noi avem experienţa unei retrageri a harului. De la botez, Duhul Sfânt în Persoană Se odihneşte desăvârşit în persoanele mădulare ale lui Hristos; iar firea umană în întregime, asumată în Persoana Cuvântului prin Întrupare, este sălăşluită de către Duhul: botezul activează această realitate pentru fiecare persoană care crede în Iisus. Persoana Sfântului Duh nu Se va retrage dintr-o fiinţă umană, căci Întruparea şi Cincizecimea personală pe care le constituie botezul sunt ireversibile. Mărturisim „un botez” (Simbolul Crezului), iar botezul nu poate fi repetat. Însă putem pierde harul sau energia necreată, căci el este distinct totodată de Persoana Duhului şi de Cea a Cuvântului.

De ce această retragere? Un gând, un cuvânt, o faptă, o neglijenţă în viaţa noastră creştină, o deviere în credinţă fac fie ca harul să ni se ia pentru o vreme, fie ca acesta să înceteze să se deschidă aşa cum ar trebui. Putem, de asemenea, resimţi drept retragere ceea ce, de fapt, este darul unui nou har: de exemplu, Domnul Se face mai discret în viaţa noastră şi ne cheamă la autonomie, precum o mamă care se îndepărtează pentru ca pruncul ei să meargă. Pustiul duhovnicesc însuşi poate fi un har deosebit – dobândirea unei adevărate însetări după Dumnezeu.

Dar cum este perceput harul? De exemplu, după ce ne-am împărtăşit cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos ori în urma unei alte săvârşiri a dumnezeieştilor Taine (iertarea păcatelor, mirungerea, dar şi cununia, hirotonia), noi gustăm prezenţa dumnezeiescului har. Îl simțim ca evidenţă a dumnezeirii lui Hristos, uşurinţă de a-I împlini poruncile, perceperea dumnezeieştii prezenţe în toată făptura, îndeosebi în aproapele. Starea harică poate dura mai mulţi ani, mai multe luni, mai multe zile, câteva ceasuri. Şi se întâmplă apoi ca, fie pentru păcatul nostru, fie pentru pedagogia părintească a lui Dumnezeu, nu mai resimţim harul şi avem impresia că suntem părăsiţi.

Păstrăm harul sporindu-l: fiinţa umană nu este imuabilă ca Dumnezeu, ci angajată în devenire. Dumnezeiescul har se cultivă nu printr-o atitudine protecţionistă, ci prin lucrarea care tinde să îl sporească. Cum să îl facem să sporească, pentru a nu-l pierde? În chip esenţial, prin lucrarea harului: astfel cerem în rugăciuni, după împărtăşanie. Lauda păzeşte şi înmulţeşte harul. Îl păzim şi îl sporim, de asemenea, împlinind poruncile, „făcând voia Tatălui”, Izvor al Cuvântului şi al Duhului, izvor dintâi a tot binele, a tot harul şi a tot darul. O sămânţă pe care nu o cultivi se usucă. De asemenea, păstrăm harul sporindu-l prin rugăciunea de îndurare: Sfântul Simeon Noul Teolog, covârşit de harul Sfântului Duh, nu înceta să strige lăuntric: Kyrie eleison! De fapt, păstrăm harul lucrând, paradoxal, la dobândirea lui din ce în ce mai mult – nu ca şi cum nu ne-am bucura de el, fapt care ar fi ingrat şi fără sens, ci nesăturându-ne vreodată de iubire şi dorind, iară şi iară, o iubire mai mare şi o unire tot mai strânsă cu Domnul.

Dacă am pierdut harul, dacă ne-a fost luat din pricina greşelilor noastre, îl aflăm iarăşi prin pocăinţă. Pocăința însăşi este mare har pe care-l implorăm, precum Sfântul Siluan Athonitul. Pocăinţa este harul de a plânge, asemenea lui Adam la poarta Raiului – pentru că a pierdut, din propria libertate, familiaritatea Domnului. Iar noi ne mărturisim păcatele pentru a reînnoi şi a săvârşi harul Sfântului Botez.