Când cineva ne nedreptăţeşte în oricare chip – cu clevetiri, cu ocări, atunci să ne gândim că este fratele nostru pe care l-a cuprins vrăjmaşul. A căzut pradă potrivnicului. De aceea trebuie să ne doară pentru el şi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne miluiască şi pe noi, şi pe el; iar Dumnezeu ne va ajuta pe amândoi. Însă dacă ne mâniem asupra lui, atunci potrivnicul va sări de la el şi asupra noastră, şi ne va batjocori pe amândoi. Cel care-i judecă pe ceilalţi nu-L iubeşte pe Hristos. Egoismul greşeşte. De la el începe judecarea. O să vă dau o mică pildă.

Să presupunem că un om se află singur în pustie. Nu mai există nimeni altcineva. Deodată, aude pe cineva departe plângând şi strigând. Se apropie şi zăreşte o înfricoşătoare privelişte: un tigru sfâşie cu furie un om. Acela, deznădăjduit, cere ajutor. În câteva minute urmează să fie rupt în bucăţi. Ce să facă să-l ajute? Să alerge lângă el? Cum? Asta este cu neputinţă. Să strige? Pe cine? Nu mai există nimeni acolo. N-ar fi mai bine să ia o piatră şi să-l zdrobească de tot pe acel sărman? „Bineînţeles că nu!”, vom spune. Şi totuşi se poate întâmpla aceasta atunci când nu înţelegem că celălalt care se poartă urât cu noi este stăpânit de diavolul, de tigru. Ne scapă faptul că, atunci când îl înfruntăm fără iubire, este ca şi când am arunca cu pietre în rănile lui, făcându-i mult rău, iar „tigrul” sare asupra noastră şi facem şi noi ca acela, ba chiar mai rele. Atunci care este, aşadar, iubirea pe care o avem pentru aproapele nostru şi, cu mult mai mult, pentru Dumnezeu?

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 305-306)