Duminica a doua a Triodului ne prilejuiește reîntâlnirea cu neastâmpăratul fiu risipitor. O pericopă evanghelică de o profunzime și o încărcătură emoțională de excepție. Personal, regret că în decursul anului bisericesc se citeşte doar o dată respectiva pildă din Evanghelia Sfântului Luca (versetele 11-32 ale capitolului 15). Dacă am auzi-o mai des, poate că am înțelege mai mult dragostea nețărmurită a Tatălui Ceresc, Care aleargă înaintea tuturora, ca să ne întâmpine, să ne îmbrățișeze, să ne ofere cereștile merinde spre viața veșnică. Şi totuşi Biserica, printr-o pedagogie deosebită, a rânduit-o spre citire doar în duminica aceasta. Parcă ar vrea să ne sensibilizeze, să ne atragă atenția asupra importanței sale deosebite, suscitându-ne la maxim interesul de a-i recepta deplin mesajul.

Dumnezeu Tatăl iubește și așteaptă

Povestea fiului nesăbuit ne lămurește că orice întoarcere din înghimpoasele cărări ale păcatului devine posibilă dacă, odată cu ea, se arată căință sinceră pentru relele săvârșite. De aceea, probabil, o ascultăm cu o sporită trezvie, cu o frățească solidaritate față de curajul fiului risipitor: după ce și-a risipit partea lui din averea tatălui, se întoarce acasă, cerând părintelui său iertare: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta!”. Surprinzător, încă departe aflându-se copilul, tatăl i-a ieșit înainte, a alergat chiar spre a-l întâmpina și îmbrățișa. Cum de l-a observat? Cu siguranță iubitorul Părinte stătea permanent în fața casei, cu mâna streașină la ochi, scrutând depărtările, zicându-și: „Oare nici azi nu se întoarce fiul meu? Poate totuși va veni!” Nemărginită iubire, neirosită așteptare. Ceea ce a urmat depășește puterea omului de înțelegere, iertare și iubire. Tatăl l-a reabilitat în demnitatea de fiu, fără să-i reproșeze ceva. I-a ascultat tulburătoarea mărturisire, o sinceră spovedanie, fără cuvinte lingușitoare și tertipuri teatrale. Tocmai franchețea fiului risipitor, însoțită de mâhnirea din pricina pribegiei în țara păcatului, ne face să-l apreciem, să ne bucurăm odată cu el de binecuvântarea și iertarea primite.

Întoarcerea fiului risipitor închipuie întoarcerea noastră

De ce este atât de importantă evanghelia fiului risipitor? Întrucât ne arată milostivirea lui Dumnezeu pentru întoarcerea acelui fiu rătăcit, care și-a cheltuit toate darurile primite de la tatăl într-o viață tenebroasă. Citind pilda parcă prindem curaj, înţelegând că, oricât de departe ne-am găsi de voia și cuvântul Domnului, putem tragem nădejde că vom fi miluiţi,  reprimiţi în comuniune cu El. Cu alte cuvinte, pericopa aceasta ne înfăţişează paradigma propriei existenţe: ori de câte ori păcătuim, ne depărtăm de casa tatălui, de Dumnezeu, iar atunci când ne spovedim, imităm fericita întoarcere a celui sărăcit de averi în apropierea și bucuria Cerescului Părinte.

Ce bine ar fi ca, atunci când mergem la spovedit, să ne amintim de tulburătoarea parabolă a fiului risipitor, neuitând că tatăl din evanghelie este Însuși Dumnezeu, fiul suntem fiecare dintre noi, iar averea cerută de neastâmpăratul odor reprezintă preafrumoasa zestre a virtuților dăruite nouă la botez. Plecarea tânărului în țara îndepărtată închipuie libertatea risipitoare a noastră, care, nesocotind bogăția primită, o irosim într-o petrecere însingurată și depărtată de casa Tatălui Ceresc, Sfânta Biserică.

Fragmentul citit duminică din Evaghelia Sfântului Luca a inspirat una din cele mai emoţionante şi impresionante cântări ale ritualului liturgic ortodox, numită Brațele părintești, ce se intonează în cadrul slujbei de călugărie: „Brațele părintești sârguiește a mi le deschide mie, că în desfătări am cheltuit toata viața mea, spre bogăția cea necheltuită a îndurărilor Tale privind, Mântuitorule, acum nu trece cu vederea inima mea cea săracă, căci către Tine, Doamne, cu umilință strig: Am greșit, Părinte, la cer și înaintea Ta!”.

De ce am amintit despre tânguitorul tropar din slujba de tundere în monahism? Deoarece lămurește cât rău ne pricinuiește păcatul, căci ne risipește nu doar averea, ci întreaga existenţă. Trăind în păcate și patimi, nu cheltuim doar din cele aflate în jur, ci însăși viața noastră, zestrea afectivă și intelectuală.

Spovedania după Evanghelie

Afirmam că aproape involuntar solidarizăm cu fiul cel mic revenit acasă, dorindu-ne aceeași primire din partea Preamilostivului Părinte. Nu este imposibil! Trebuie doar să urmăm pașii eroului evangheliei, îndreptându-ne către duhovnic. Câți dintre noi, dorind a-și mărturisi păcatele, străbătând drumul către Biserică, se vor fi gândit la Pilda fiului risipitor, la povestea lui zbuciumată, la căința și confesiunea lui? Dacă nu am reușit până acum, cu proxima ocazie când dorim să ne spovedim să încercăm acest exercițiu aducător de negrăită bucurie. Ca și fiul nesocotit, prin păcat ajungem să flămânzim. Nu ne referim numai la o înfometare materială, ci îndeosebi la una duhovnicească, deoarece lipsa lui Dumnezeu ne sărăceşte inima, ne goleşte viaţa de sens. Totul în jur pare absurd, devenim străini într-o țară străină. Aidoma personajului biblic întors, să parcurgem şi noi multiplele momente ale pocăinței sale, realizând o spovedanie după Evanghelia fiului risipitor: examinarea conștiinței, urmată de hotărârea de îndreptare, care începe cu recunoașterea stării păcătoase, alergarea grabnică la duhovnic și mărturisirea păcatelor cu smerenie. Dumnezeu, cu nesfârșită răbdare, cu bunăvoință, ne va aștepta, ne va îmbrățișa, ne va asculta strigătul, primindu-ne lacrima căinței, iar apoi, cu aceeași dragoste, ne va șterge păcatele săvârșite, întărindu-ne în virtute. În urmă, ne va face poftire să ne hrănim din cereștile merinde, așa cum a procedat cu junele zvăpăiat și anonim din Evanghelie. Dacă ne-am întreba de ce protagonistul biblic nu are nume, un posibil răspuns ar fi că în el ne regăsim cu toții. În rătăcirea lui ne revedem propriile scăderi, iar în întoarcerea lui o întrezărim pe-a noastră, nădăjduind în iertare, deși, poate, suntem mai departe de voia și Casa Tatălui Ceresc.