Înainte de cădere, viaţa protopărinților în Rai era o plăcere continuă. Nu trebuiau să se împreuneze ca să simtă o plăcere specială. Toată viaţa lor era o fericire nesfârşită. Relaţiile lor, dacă ar fi rămas în Rai, ar fi fost nepătimaşe.

Însă după cădere, „Adam a cunoscut pe Eva, femeia sa” (Facerea 4, 1). A cunoscut adică ceva nou în relaţiile lor. Doar după cădere şi de atunci înainte, în relaţiile bărbatului cu femeia se instalează desfătarea unei plăceri speciale. De ce, oare? Ca să iubească mai mult bărbatul pe femeia sa şi invers? Atunci desfrânaţii ar trebui să fie soţi ideali. Se întâmplă însă exact inversul.

Sau ca să cunoască mai bine dragostea lui Dumnezeu faţă de om şi a omului faţă de Dumnezeu? Atunci pustnicii şi monahii n-ar trebui să aibă nici o idee despre dragostea lui Dumnezeu. Chiar şi sfinţii căsătoriţi ai Bisericii, care cu toţii s-au deosebit prin înfrânarea lor, trebuie să fi cunoscut foarte puţine lucruri despre dragostea lui Dumnezeu. Se întâmplă deci şi aici – exact contrariul.

Sau, în cele din urmă, a intrat această plăcere ca să păstreze dragostea între soţi? Nu, deoarece în cazul acesta ar fi trebuit ca toţi vârstnicii să fi divorţat.

Aşadar suntem îndrumaţi la concluzia că Dumnezeu a vrut să lege această relaţie cu atâta plăcere numai şi numai deoarece a unit-o cu facerea de copii, altfel am fi avut de-a face cu o plăcere fără nici un principiu. Trebuie să accentuăm încă şi faptul că facerea de copii nu sfinţeşte această plăcere, deoarece atunci ar fi fost îngăduită facerea de copii şi în afara căsătoriei. Dimpotrivă, Taina căsătoriei e aceea care sfinţeşte plăcerea pentru facerea de copii. Să nu ne scape faptul că, precum am spus şi mai înainte, scopul omului este să se nevoiască să devină sfânt ca Dumnezeu, ca să poată astfel câştiga Împărăţia Cerurilor.

Prin urmare scopul, şi al căsătoriei, la asta se reduce: la mântuirea soţilor şi a fiilor lor, deci nu simplu la facerea de copii, şi cu atât mai puţin la desfătarea trupească. Facerea de copii nu este biletul pentru Rai, contribuie însă la dobândirea lui.

Sfântul Apostol Pavel ne spune în Epistola cea dintâi către Corinteni: „Vreau ca toţi oamenii să fie ca şi mine” (7, 7), adică necăsătoriţi. Aici ne arată exact lucrul desăvârşit. Şi cred că nu este greu să înţeleagă oricine de ce este desăvârşit. Foarte simplu, deoarece cel căsătorit trebuie să se îngrijească pentru femeia şi pentru copiii lui, prin urmare, nu este complet nerăspândit ca să se predea în întregime lui Dumnezeu. Aşadar, necăsătoria este lucrul desăvârşit şi „cine poate să cuprindă, să cuprindă” (Matei 19, 12). Iar cine nu poate cuprinde (înţelege) să vină „la comuniunea căsătoriei”. Acestea sunt lucruri clare. Cu cei căsătoriţi ce se întâmplă? Au pierdut ei împărăţia cerurilor? Desigur că nu! Însuşi Dumnezeu a făcut căsătoria Taină şi a binecuvântat-o în Canna.

Desigur această stare este foarte departe de ceea ce spun mulţi, că deoarece s-au căsătorit şi legăturile cu femeia sunt legale, după Dumnezeu, nu-i poate împiedica nimeni de la ele. În regulă, sunt legale, dar nu ca să substituie dragostea faţă de Hristos. Dacă se întâmplă asta, atunci seamănă cu acela care, potrivit parabolei, a răspuns la chemarea Stăpânului casei: „Mi-am luat femeie şi de aceea nu pot veni” (Luca 14, 20). Aşadar şi în cadrul căsătoriei trebuie şi se poate nevoi cineva pentru mântuire şi poate izbuti. Dar cum? Sfântul Apostol Pavel spune simplu şi clar în Epistola întâia către Corinteni: „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre. Şi aceasta o spun după îngăduinţă, nu după poruncă. Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui; unul într-un fel, altul intr-altfel” (7, 5-7).

Prin urmare, lucrul desăvârşit în cadrul căsătoriei este să trăieşti ca necăsătorit. Dar numai ca înfrânarea să se facă în urma unei înţelegeri comune, altfel e păcat. Lucruri lesne de explicat! Nu poate un soţ să lipsească pe celălalt de trupul său, deoarece, foarte simplu, însuşi Apostolul Favel spune că trupul fiecărui soţ este stăpânit de celălalt. „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (I Corinteni 7, 4).

(Arhimandrit Epifanie I. Teodoropulos, Crâmpeie de viaţă, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, pp. 137-138)