Suferința – acest medicament amar de care fugim cu toții – de cele mai multe ori, este cel mai bun pedagog și îl repoziționează pe omul depărtat de Harul lui Dumnezeu, cu fața și cât mai aproape de El. 

Boala și suferința vin asupra omului, uneori ca urmare a păcatelor, alteori ca o lucrare tainică a lui Dumnezeu prin care vrea să-și arate puterea Sa cea dumnezeiască. În acest sens, avem nenumărate exemple în Sfânta Scriptură: femeia gârbovă, dreptul Iov, paraliticul, orbul din naștere, etc.

Ca preot de spital, am întâlnit în cei peste 13 ani de activitate trei tipologii ale omului aflat în suferință. În prima tipologie se încadrează cei credincioși care, deși sunt cuprinși de o suferință grea, acceptă că în acest fel Dumnezeu se va milostivi spre ei și le va ierta păcatele, suferința având în acest caz rolul de curățire. În cea de-a doua tipologie se încadrează cei aflați în suferință care se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu și cârtesc din pricina bolii. O a treia tipologie o întâlnim la cei care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu în viața lor, făcând poate parte dintr-o familie necredincioasă, dar în perioada în care au fost în suferință, s-au apropiat de Dumnezeu prin diferite conjuncturi sau prin preotul de spital, care permanent este lângă cei suferinzi. Acesta alege să-și schimbe viața și să-I urmeze lui Dumnezeu, se spovedește, se împărtășește și, însănătoșindu-se, devine alt om. Vedem, așadar, cât de amplă este lucrarea lui Dumnezeu, care reușește să facă din: „pescari, apostoli și din păgâni, mucenici”, cum spunem și într-un topar închinat Sfintei Cruci. 

Medicii credincioși dau mărturie că, ei participă la actul vindecător, dar nu singuri, ci alături de Doctorul Cel Mare – Hristos. Am întâlnit pacienți care, în suferință L-au cunoscut pe Dumnezeu sau, mai bine zis, L-au redescoperit pe Dumnezeu pe care-L uitaseră de multă vreme. Reîntâlnirea aceasta tainică pe unii îi luminează, precum odinioară pe Sfinții Apostoli în muntele Sinai, deschizându-le ochii sufletești, care până atunci stăteau închiși, fără să se bucure de vederea lui Dumnezeu „față către față”. Și lucrul acesta se întâmplă, de multe ori, prin preotul de spital, care vine adesea la patul celui suferind, îl ascultă cu răbdare, îl îndrumă și mai apoi îi oferă Sfânta Împărtășanie, pe Hristos, ca pe cel mai de preț medicament „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”. Omul aflat în suferință Îl descoperă pe Dumnezeu așa cum nu a mai făcut-o până atunci, simte iubirea divină mai profund ca oricând, „se agață” de epitrahilul preotului și, de cele mai multe ori, rămâne sub ascultare față de Dumnezeu tot restul vieții sale.   

Așadar, de cele mai multe ori, suferința este un pedagog desăvârșit. Prin prezența noastră la patul celor suferinzi, vedem zilnic cât de frumos lucrează Dumnezeu, cum se revarsă harul, binecuvântarea Lui asupra celor suferinzi, aceștia acceptându-și neputința, boala, suferința și privind cu multă nădejde către ziua de mâine. De altfel, momentul în care începe propriu-zis procesul de vindecare este acela când pacientul acceptă că este bolnav și că trebuie să se trateze, când omul suferind nu cere socoteală lui Dumnezeu pentru boala sa, pentru suferința în care se află. 

În rugăciunea către Sfântul Nectarie întâlnim un pasaj de o profunzime aparte, în care citim: „pe mulți bolnavi i-ai ajutat... și aceștia, fără să primească tămăduirea trupească, au primit tămăduirea sufletească și I-au mulțumit Domnului că prin ghimpele bolii au fost aduși de la iubirea acestei lumi la iubirea celor sfinte, de la calea cea largă a patimilor la calea cea îngustă a mântuirii”.  

Sfântul Ierarh Vasile cel Mare ne îndeamnă să nu cerem socoteală lui Dumnezeu pentru necazurile și bolile noastre, deoarece, spune el: „Dumnezeu a făcut trupul, nu boala, a făcut sufletul, nu păcatul… Dumnezeu nu a creat moartea, ci noi prin voința noastră rea, am atras-o asupra noastră”.

Boala, deci, este o manifestare a Providenței divine, prin care Dumnezeu Își exprimă voința, dorința sa de a  ne ajuta să ne mântuim. Aflat pe patul de suferință, omul se leapădă de multele griji lumești, își caută mai mult de suflet, dar și de trup, făcându-și de cele mai multe ori o retrospectivă atentă a vieții sale, încercând din răsputeri, dacă este cu putință, să îndrepte lucrurile pe care cu nesocotință le-a săvârșit pe parcursul vieții.

În suferință și necazuri, fala și mândria nu ne mai stăpânesc, lăsând loc Harului Divin să se apropie din nou de noi. Putem afirma cu tărie că omul Îl cunoaște pe Dumnezeu cu adevărat și mai profund în suferință, deoarece sufletul lui este deschis și se roagă mai cu putere, iar Dumnezeu nu rămâne indiferent la pocăința omului și la strigarea lui sinceră. Chiar și Sfinții Părinți mărturisesc faptul că, în perioadele de suferință, simțeau mai mult prezența lui Dumnezeu în viața lor, Îl simțeau pe Hristos cu adevărat alături de ei.

Preot Țarcă Vasile

Misionar de caritate în cadrul S.P.M.S. Pădureni – Grajduri