Scopurile și sensurile tainice ale suferinței

Oricât de bine i-ar fi mers anterior și oricât de frumoasă și ușoară i-ar fi fost viața, atunci când este confruntat cu suferința grea și îndelungată, omul are ocazia să se oprească din alergarea sa înspre plăcere și, gustând din amarul durerii, să mediteze asupra ei și asupra lui, asupra mijloacelor de ușurare și de eliberare din ea. Iar în acest mod, suferința devine un extraordinar prilej de adâncă meditație asupra lumii și a propriei vieți, asupra sensului și a traiectoriei acesteia: de afundare în păcate sau de ridicare, prin  pocăință și nevoință, spre fericirea deplină, din Împărăția ce va să vină.

Astfel, suferința îi prilejuiește celui încercat interogații existențiale. Citând apoftegma Sfântului Serafim de Sarov: „Prin boală, omul își revine în sine”, Jean-Claude Larchet arată că „întrucât zdruncină ființa, boala pune adesea în cauză falsele echilibre anterioare și-l face pe om să se întrebe asupra fundamentelor existenței sale. Ea slăbește multe din legăturile pătimașe cu lumea aceasta, dezvăluind deșertăciunea ei, și conduce la depășirea limitelor ei”.

Suferința – formă a Proniei și a atotînțelepciunii dumnezeiești

Explorând și mai adânc gândirea Sfinților Părinți, autorul francez arată că suferința este o dovadă a iubirii și milostivirii divine, o formă nu de certare, cât de cercetare din partea Părintelui Ceresc. În boala și în slăbiciunile noastre, ca altădată Sfântului Apostol Pavel, ni se descoperă purtarea de grijă a Tatălui ceresc, Care vrea ca „toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). 

Dincolo de a fi pedepse pentru păcatele noastre și cu atât mai puțin pentru păcatul protopărinților noștri, ele sunt o dovadă a Proniei divine, căci, subliniază gânditorul francez, „în orice boală, Dumnezeu îi vorbește omului despre mântuirea sa și-Și arată voia de a-l ajuta s-o dobândească”. Dovadă a iubirii și a milostivirii dumnezeiești, suferința este o dovadă de pedagogie divină, căci „în boală, subliniază Avva Varsanufie și Avva Ioan din Gaza, se manifestă pedagogia dumnezeiască. Ea este, spun ei, în același duh, o corecție, pe care Dumnezeu i-o aplică omului pentru păcatele sale”. 

Suferințele și bolile sunt, totodată, o dovadă a atotînțelepciunii lui Dumnezeu și a iubirii Sale față de fiecare dintre noi, o încercare de a ne întoarce din păcat la virtute și mântuire. „Dumnezeu știe mai bine decât noi cele de care avem nevoie. El dă fiecăruia ceea ce-i este cel mai de folos din punct de vedere duhovnicesc. El vindecă și mântuiește pe fiecare pe căile cele mai potrivite personalității sale, stării sale, situației sale particulare. Dacă El folosește adesea pentru această lucrare boala, face aceasta deoarece ea este, prin natura ei, un mijloc deosebit de puternic de a-l trezi pe omul al cărui duh este adormit de păcat, făcându-l să simtă, prin boala din trupul său, pe aceea mai puțin evidentă care-i afectează sufletul sau cel puțin s-ar fi arătat mai puțin sensibil”. 

„În orice boală, lărgește explorarea scrierilor patristice teologul francez, Dumnezeu ne vorbește despre mântuirea noastră și-și exprimă voința de a ne ajuta s-o realizăm. Sf. Părinți subliniază în mod frecvent că boala manifestă pedagogia dumnezeiască. Ea este, spun ei în același duh, o corecție pe care Dumnezeu i-o aplică omului din pricina păcatelor sale”. 

Suferința – cale de progres duhovnicesc

Atunci când meditează profund asupra suferințelor sale, trupești sau lăuntrice, omul are prilejul de descoperi în acestea căi și mijloace de progres duhovnicesc și de îmbogățire morală, căci „boala și suferințele care o însoțesc adeseori fac parte din multele necazuri prin care omul trebuie să treacă pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu (Fapte 14, 22); ele constituie în parte crucea pe care el trebuie s-o ia și s-o ducă pentru a fi vrednic de Hristos, pentru a-L urma în calea mântuirii pe care El a deschis-o (cf. Mt 10, 38; 16, 24. Mc 8, 34; Lc 9. 23, 14, 27), pentru a trăi și a-și însuși deplin harul primit de la El prin botez, pentru a se identifica efectiv cu El, pentru a pătimi și a muri împreună cu El, spre a învia și a viețui împreună cu El (2 Cor. 4, 10-12)”. Omul duhovnicesc cunoaște și înțelege alternanța dintre bucurii și pătimiri și înțelege că, pentru a ajunge la Învierea cu Hristos, trebuie să treacă prin Cruce și Răstignire. 

Pentru cel duhovnicesc, observă teologul francez, „boala trupului devine, prin Pronia dumnezeiască, un remediu pentru tămăduirea sufletului”. Ea are, astfel, un rol curățitor profund, asemenea unui „unui medicament, cu gust rău și neplăcut, dar care ne este de folos”. Suferința îl purifică de păcate și îl mântuiește pe cel care o primește cu demnitate și răbdare, căci „primind-o fără cârtire, omul scapă mai întâi de patimile pe care le iscă fuga de durere; apoi, lipsindu-l de bucurii, îl ferește de patimile prin care-și împlinește pofta de plăceri”. 

Harul curățirii de păcate

Profund cunoscător al gândirii patristice, înzestrat cu un discernământ moral accentuat și o intuiție duhovnicească fină, izvorâtă din trăire și simțire, teologul francez nuanțează adânc și ziditor, arătând că „nu suferința în sine curățește de păcat, ci harul lui Dumnezeu, care-l trezește la pocăință pe cel aflat în cuptorul suferinței. Iar acest har e semn al iubirii Sale. Astfel, Marcu Ascetul spune că «în durerile fără de voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăință pe cel ce le rabdă»”. 

În același duh patristic, autorul arată că suferința este un bun prilej de mântuire, nu însă și cauză sau pricină, întrucât „nu suferința în sine curățește de păcat, ci harul milostivirii lui Dumnezeu, prin Care-Și arată iubirea, mișcându-l spre căință pe cel prins în vâltoarea suferinței. Suferința îndurată creștinește nu doar îl izbăvește pe om de vechile sale patimi, ci îl și ferește de altele noi; că, primind-o, nu va cădea în patimile la care duce fuga de durere; apoi, tăindu-i avântul spre desfătări, îl scapă și de patimile prin care-și împlinește pofta de plăcere”. Iar concluzia autorului, în duhul Sfinților Părinți pe care îi cercetează și urmează, este aceea că „îndurată duhovnicește, suferința fără voie se face virtute de bunăvoie”. 

Suferința este o realitate de netăgăduit, dar care trebuie înfruntată duhovnicește și „până când boala, suferința și moartea vor fi definitiv desființate în Împărăția ce va să vie, va trebui ca oamenii să le îndure în continuare. Dar, prin harul lucrării mântuitoare a lui Iisus, ele au căpătat deja pentru om un alt sens: suferința a devenit armă împotriva păcatului, iar moartea, pieire a stricăciunii și nimicire a morții. Ele, care mai înainte erau roade și unelte ale păcatului și pedepse ale firii, trăite și privite în lumina lui Hristos, se preschimbă în chip minunat în cale de mântuire și scară către viața cea fericită și desfătările cele dumnezeiești”.