Atunci când se va deștepta în suflet dorința firească de a trăi lângă Dumnezeu, iar acest pahar al doririi va adăpa viața nevoitorului și-l va îmbăta, el nu va mai simți lumea, nici osteneala, ci se va face nesimțitor față de întristări și față de diferitele lucrări ostenitoare. Atunci unul ca acesta se simte că pășește în aer, iar nu pe pământ, ca ceilalți oameni. Și aceasta pentru că nu mai vede asprimea drumului și nu mai are înaintea sa munți și văi de străbătut. Căci așa cum spune Isaia: Drumurile colțuroase vor deveni pentru ei căi netede (vezi Isaia 40,4). Ei nu mai simt lumea, pentru că au ochii sufletului îndreptați către Părintele lor Ceresc. Iar nădejdea lor în Dumnezeu devine atât de simțită, încât aceasta le arată așa cum arătăm noi cu degetul, în fiecare clipă cele care se află la distanțe mari și sunt nevăzute. Acestea le văd înlăuntrul lor cu ochiul cel ascuns al credinței și într-un chip pe care nu putem să-l înțelegem dintru început. Și învăpăiat fiind sufletul lor de flacăra Duhului Sfânt, ei le văd pe cele viitoare ca și cum ar fi prezente.

(Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu-insuflat - Despre ispite, întristări, dureri și răbdare, Editura Evanghelismos, București, 2007, p. 48)