Blestemul pe care l-aţi rostit asupra fiului a fost rod al râvnei pentru Dumnezeu şi al dra­gostei faţă de fiu, prin care căutaţi să îi băgaţi minţile în cap. Despre ce păcat poate fi vorba aici?!

Cât priveşte puterea acestui blestem, asta e altă treabă. Unde aţi aflat că blestemul aruncat de o singură persoană, oricât de răsunător ar fi fost rostit, poate despărţi pe cineva de Biserică? Aşa ceva nu se poate întâmpla. Spuneţi că bles­temul Dumneavoastră a devenit zid despărţitor între fiul Dumneavoastră şi Biserică...

Dacă el vă spune vreun lucru hulitor nu din îndărătnicie şi enervare, ci din convingere, în­seamnă că acest zid exista deja. Dacă n-a existat însă convingere, cuvintele Dumneavoastră n-aveau cum să ridice un asemenea zid. Cuvin­tele de necredinţă ale fiului au fost grăire în de­şert. Nu este necredinţă aceasta, ci pur şi simplu tulburare a minţii, înviforare de gânduri venite din afară. Aceasta este o stare de rătăcire a gân­durilor. Omul nu poate fi judecat după aşa ceva. La fel şi cu fiul dumneavoastră. Presupun că el crede, dar din greşeală socoteşte rătăcirea gândurilor drept necredinţă, ceea ce nu este corect. Rugaţi-vă. Domnul nu-l va lăsa să rămână în tulburarea aceasta, fiindcă toate sistemele de gândire la modă sunt foarte şubrede. Va vedea singur şi le va părăsi.

Nu ştiţi ce să faceţi în privinţa blestemului pe care l-aţi rostit? Eu cred că trebuie să vă rugaţi şi apoi să vă arătaţi bunăvoinţa părintească prin rostirea cu voce tare, la fel cum ați aruncat blestemul.

Aşa să faceţi - după ce veţi fi vorbit mai înainte cu fiul dumneavoastră, dacă lucrul aces­ta vă stă la îndemână... Rugaţi-vă şi binecuvântaţi-l în tot chipul cu credinţă în Domnul... şi Amin!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viaţa de familie, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2004, pp. 85-86)