În războaiele acestei lumi, oamenii înving atunci când izgonesc partea adversă. Şi, invers, sunt învinşi atunci când cedează potrivnicului. În lupta creştinească nu este aşa. Înving creştinii atunci când se supun oamenilor celor potrivnici: când suferă nenorociri din partea oamenilor, dar ei înşişi nu le fac rău; când oamenii îi ocărăsc şi-i batjocoresc, dar ei înşişi nu-i ocăresc şi nu-i batjocoresc; când oamenii îi bat, dar ei înşişi nu ripostează ş.a. Căci dacă cedează înaintea oamenilor, atunci nu cedează înaintea diavolului.

Biruinţa creştinească constă în răbdare, iar nu în răzbunare. Marea rană pricinuită diavolului şi cea mai slăvită biruinţă a creştinilor este atunci când aceştia îşi iubesc vrăjmaşii, când îi binecuvântează pe cei ce îi blestemă, când fac bine celor ce îi urăsc pe ei şi se roagă pentru cei ce îi vatămă şi îi prigonesc (vezi Matei 5, 44). 

Preaslăvita biruinţă creştinească înseamnă să învingi răutatea vrăjmaşilor tăi prin dragoste şi cu bunătate! Această pildă, cum să-i învingem pe vrăjmaşii noştri, ne-a arătat-o nouă Hristos: „Părinte! lartă-le lor” (Luca 23, 34). Aceasta este, creştine, biruinţa creştinească: să nu te răzbuni pe vrăjmaşi, ci să te rogi pentru ei! „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Romani 12, 21).

(Sfântul Tihon din Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Egumenița, Galați, 2008, p. 66)