Oarecare dintre Sfinţii Părinţi spune: „Domnul cere de la tine repunerea în drepturi a întregii înţelepciuni, iar tu faci azile şi paraclise; îndreaptă mai întâi lucrul dintâi, şi atunci cel de-al doilea va fi plăcut înaintea Lui!”.

Totuşi, trebuie să înaintăm şi mai mult în ce priveşte cunoaşterea de sine. În cele din urmă, trebuie definit duhul în care se desfăşoară îndeobşte viaţa noastră, sau trăsătura caracteristică a ei – şi anume: Cui slujim? Domnului sau nouă înşine şi păcatului? Ce avem în vedere? Pe noi înşine sau pe Domnul – slava Lui şi bună plăcerea Lui? Pentru ce ne luptăm? Pentru numele Domnului sau pentru al nostru? Această trăsătură defineşte ce suntem în noi înşine şi ce putem, ca atare, aştepta de la noi înşine. Aceasta este concluzia generală a tot ceea ce se spune mai înainte în conştiinţă, se defineşte limpede în mintea omului şi se mărturiseşte înaintea Domnului, Celui Atoateştiutor.

Astfel, în cele din urmă, se va zugrăvi întregul tablou al păcătoşeniei noastre şi toată istoria vieţii noastre păcătoase: faptele, simţămintele şi dispoziţiile, şi duhul care stăpâneşte în viaţa noastră! În urma acestui fapt, se cuvine să ne îndurerăm pentru noi înşine şi să ne plângem păcatele.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, Editura Sophia, 2002, p. 82)