„Pocăinţa este spital ce curăţă păcatul, este dar ceresc, putere minunată care biruie, cu harul ei, şir de legi. De aceea Hristos nu doboară pe desfrânat, nu alungă pe cel ce face adulter, nu întoarce spatele beţivului, nu Se îngretoşează de închinătorul la idoli, nu izgoneşte pe hulitor, nici pe îngâmfat, ci pe toţi îi schimbă. Pocăinţa este un cuptor în care păcatul se topeşte. Este de neapărată trebuinţă să cunoaştem mai întâi care este scopul lui Dumnezeu. N-am să arăt acest lucru cu vorbele mele, ci am să înfăţişez adevărul aşa cum este mărturisit de dumnezeieştile Scripturi. Dumnezeu, răbdând îndelung pe păcătoşi, are un îndoit scop, propriu mântuirii: doreşte mântuirea celor ce se pocăiesc şi pregăteşte binefaceri urmaşilor păcătoşilor, acelor urmaşi care au să trăiască virtuoşi. Să repet, cu alte cuvinte, ce am spus: Dumnezeu rabdă îndelung pe păcătoşi, ca şi păcătosul să se mântuiască, dar şi ca să nu-i excludă de la mântuire pe urmaşii lui. Chiar dacă păcătosul nu se pocăieşte, Dumnezeu de multe ori cruţă rădăcina, ca să ferească roadele; adeseori schimbă chiar rădăcina, după cum am spus mai înainte; iar când rădăcina se înrăutăţeşte desăvârşit, Dumnezeu întârzie cu folos pedeapsa, aşteptând mântuirea celor ce au să se pocăiască.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăință, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, p. 50-51)