Cu gândul, Doamne, iubesc legea Ta duhovnicească [cf. Romani 7, 14], dar legea care e în mădularele mele mă ține întemnițat departe de convorbirea cu ea [Romani 7, 14]. 

E ca și cum sufletul ar fi ținut într-o închisoare, îndeletnicindu-se cu lucruri urâte, sau ar fi tras în chip silit departe de convorbirea duhovnicească, deși nu vrea să fie făcut sălaș patimilor trupului; și plânge suspinând, iar starea sa nenorocită nu poate fi spusă. Ca și văduva care, fiind înșelată, cere în durerea ei ajutor de la Dumnezeu și care în cererea ei e lăudată în Evanghelia care vorbește despre ea. „Fă-mi dreptate” - spune în rugăciune - „față de” trupul meu, care e „potrivnicul meu” [cf. Luca 18, 3]. Și dulcele judecător îi dă răsplata străpungerii inimii ei.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, Partea a III-a recent regăsită, Editura Deisis, Sibiu, 2007, p. 126)