Moartea înseamnă despărţire, iar dragostea nu poate îndura despărţirea fără lacrimi...

Să ne închinăm Domnului Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi morţii, şi să ne încredinţăm Voii Sale celei sfinte. Iar noi să ne pregătim a ne învrednici de întâlnirea în Împărăţia Cerurilor cu dreptele noastre rude prin toate cele rânduite de Biserică, şi mai cu seamă prin rugăciune şi milostenie.

Fraţilor, ne naştem aici, dar nu pentru aici. Trăim aici, dar nu pentru viaţa aceasta. În clipa în care ne naştem aici, suntem înscrişi în cartea veşnică a acelei lumi, între locuitorii şi cetăţenii acelui ţărm de unde nu mai este întoarcere. Şi cu cât este mai mare refluxul pe acest ţărm, cu atât mai mare este fluxul pe ţărmul celălalt.

Toţi plângem după rudele şi prietenii adormiţi, căci moartea înseamnă despărţire, iar dragostea nu poate îndura despărţirea fără lacrimi. Şi Hristos, Cel fără de moarte, Biruitorul morţii, a lăcrimat pentru prietenul Său adormit, Lazăr. Căldura dragostei e cea care dezgheaţă inima noastră şi stârneşte lacrimi. Dragostea nu îndură despărţirea, osebirea, depărtarea fără să simtă durere. Dragostea caută apropierea, unirea, chiar până la asemănare, între două sau mai multe persoane. Eu întru Tatăl şi Tatăl întru mine este (Ioan 14, 11). Ca toţi una să fie, precum tu, Părinte, întru mine şi eu întru tine, ca şi ei întru noi una să fie (Ioan 17, 21). Aceasta este dragostea.

O, voi, îndureraţilor, să nu vă gândiţi că nu văd întrebarea dureroasă pe buzele voastre tremurânde: De ce Dumnezeul dragostei mi-a luat dragostea mea, dulcele meu prunc? Sau fratele? Sau sora? Sau fiul? Sau fata? Sau scumpii nepoţi? Sau soţul meu cel bun? Sau soţia? Sau nora, sau cumnatul, sau bunicul? O, fraţii mei, Dumnezeu i-a luat tocmai din dragoste, tocmai pentru că El este Dumnezeul nostru, Dumnezeul dragostei. I-a luat în cealaltă lume, unde este un neîncetat flux de călători ce se întorc dintr-o ţară îndepărtată în patria veşnică, la părintele lor ceresc.

A venit războiul şi pe acest ţărm s-a făcut un mare reflux, dar pe celălalt ţărm al mării vieţii un mare flux. Fecioara culege cu mâna flori din livadă, iar cosaşul coseşte repede, la rând. În vreme de pace, îngerii lui Dumnezeu culeg unul câte unul, dar în vremea războiului strâng cu coasa.

Oare Dumnezeu este drept? Mai mult decât drept. Oare Dumnezeu este milostiv? Mai mult decât milostiv. Oare nu este dreptate şi milă când îţi ia pruncul ca să nu se mai chinuiască aici şi să-l ducă la curtea Sa împărătească? Dacă un împărat pământesc ţi-ar fi cerut pruncul pentru curtea sa, ca să înveţe şi să crească acolo, l-ar fi dat cu bucurie. Însă orice împărat pământesc este muritor. Când va muri, copilul tău ar putea fi alungat de la curtea împărătească. Dar Împăratul ceresc nu moare. Iar copilul tău are acolo asigurată fericirea veşnică, ce condeiul nu poate a o zugrăvi, nici limba a o povesti. Pentru aceasta, să ne închinăm Domnului Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi morţii, şi să ne încredinţăm Voii Sale celei sfinte. Iar noi să ne pregătim a ne învrednici de întâlnirea în Împărăţia Cerurilor cu dreptele noastre rude prin toate cele rânduite de Biserică, şi mai cu seamă prin rugăciune şi milostenie.

(Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, Prin fereastra temniţei, Editura Predania, Bucureşti, 2007, p. 95)

Ultimele din categorie