Lucrarea pocăinţei este simplă: un suspin şi un cuvânt: “Am păcătuit, n-o să mai fac!”. Însă acest suspin trebuie să străbată cerurile, să devină mijlocitor înaintea tronului Dreptăţii; şi acest cuvânt trebuie să şteargă din cartea vieţii toate înscrisurile prin care sunt însemnate acolo păcatele noastre. Dar de unde vor lua ele asemenea putere? Din osândirea de sine fără cruţare şi din frângerea fierbinte de inimă. Iată, într-acolo şi trebuie să fie îndreptată toată strădania noastră de a ne pocăi: Înmuiaţi-vă şi frângeţi-vă inima – şi apoi, în ceasul spovedaniei, nu vă ruşinaţi să destăinuiţi tot ce vă face de ruşine înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

În lucrarea pregătirii pentru spovedanie şi împărtăşire, cel mai greu ne vine să ne călcăm pe inimă, să ne destăinuim părintelui nostru duhovnicesc; de fapt, însă, aceasta ar trebui să fie lucrul cel mai îmbucurător. Oare nu e o bucurie pentru cel acoperit de răni să fie vindecat, pentru cel pătat de toată necurăţia să fie spălat, pentru cel legat în lanţuri să fie slobozit? Dar tocmai în aceasta stă puterea dezlegării preoţeşti de la spovedanie: venim acoperiţi de rănă şi plecăm vindecaţi, venim necuraţi şi plecăm albiţi, venim în lanţuri şi plecăm liberi. Aceasta e făgăduinţa lui Dumnezeu: “Spune tu fărădelegile tale mai înainte, ca să fii îndreptăţit”.

Vei fi îndreptăţit fără nici o îndoială; dar mai înainte spune fărădelegile tale fără să tăinuieşti nimic. Să ştii că numai rana descoperită se vindecă, numai necurăţia dată în vileag se spală, numai lanţurile arătate se desfac. Ia seama, dar să nu pleci netămăduit, nealbit şi neslobozit!

(Sf. Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, Predici la Triod, Editura Sophia, 2002, p. 86-87)