Când omul nerecunoscător faţă de binefăcătorul lui îşi vine în fire şi se pocăieşte de nerecunoştinţa sa, începe să gândească şi să vorbească în sine: „Ce fac eu, ticălosul? Oare aşa trebuie să răsplătesc binefăcătorului meu? Oare, cu ură pentru dragoste şi cu rău pentru bine? Cu adevărat mi-am pierdut minţile!”. Şi astfel regretă şi se întristează de nelegiuirile lui. Se ruşinează chiar şi numai să privească la binefăcătorul lui, cade înaintea lui cu smerenie şi îl roagă să-l ierte, nu se teme de nimic din partea aceluia, ci numai regretă că pe cel pe care se cădea să-l iubească şi să-l cinstească, ca pe cel iubit, l-a defăimat, l-a înjurat şi l-a jignit. Aceasta este adevărata pocăinţă!

Vezi, creştine, cum omul care arată nerecunoştinţa altui om, binefăcătorului lui, vine la pocăinţă? Tot aşa şi creştinul, când îşi vine în fire şi cugetă la binefacerile lui Dumnezeu, la cele dăruite lui, cât şi la cele dăruite de el, îşi zdrobeşte inima cu mâhnire pentru că L-a întristat şi L-a dispreţuit pe Dumnezeu, pe Binefăcătorul lui, pentru că L-a rănit pe Dumnezeu, ca şi cum L-ar fi străpuns cu o săgeată şi se mânie împotriva lui însuşi, ca împotriva unui vrăjmaş, se judecă pe sine cum că nu este vrednic nici de Cer, nici de pământ, nici de vreo bucată de pâine, nici de zdrenţe. Într-un cuvânt, nu se consideră vrednic de nimic, ci numai de pedeapsă. Pentru că pe El, ca pe Ziditorul şi Dumnezeul lui, trebuia să-L cinstească şi nu L-a cinstit. Trebuia să-L asculte şi nu L-a ascultat. Trebuia să-L iubească şi nu L-a iubit. Trebuia să se smerească înaintea Lui şi nu s-a smerit. Trebuia să se supună Lui şi nu s-a supus. Iar prin acestea L-a jignit pe Acela Care l-a copleşit cu dragostea şi binefacerile Sale, pe Acela Care este numai Dragoste şi Bunătate, pe Acela în mâna Căruia se află toate marginile pământului şi el însuşi, pe Acela Căruia îngerii cu frică şi cu dragoste se închină, îl cinstesc şi îi cântă.

Această întristare după Dumnezeu, care este pocăinţa, se transformă în mântuire! Inima înfrântă printr-o astfel de întristare nu poate să nu izbucnească în lacrimi. Îşi doreşte şi el împreună cu Prorocul izvorul lacrimilor. A păcătuit mult înaintea Aceluia. Mai bine ar dori să moară, decât să mai păcătuiască. Aceasta este adevărata pocăinţă creştinească ce se naşte din cugetarea la faptul că L-am dispreţuit pe Dumnezeu Binefăcătorul şi binefacerile Lui.

(Sfântul Tihon din Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Egumenița, Galați, 2008, p. 46)