Toţi cei ce au nădejde tare în Dumnezeu se înalţă către El şi se luminează cu strălucirea luminii Sale celei veşnice.

Dacă omul, din dragoste faţă de Dumnezeu şi pentru lucrarea faptei bune, nu are o grijă prea mare faţă de sine, atunci o astfel de nădejde este adevărată şi înţeleaptă.

Dar dacă omul îşi pune toată nădejdea numai în lucrurile sale, iar la Dumnezeu aleargă numai atunci când se vede împresurat de nişte nenorociri neaşteptate şi el, negăsind în propriile sale puteri mijloace îndestulătoare pentru a le înlătura, începe să se îndrepteze către ajutorul lui Dumnezeu, atunci o astfel de alergare nu cuprinde în sine o nădejde adevărată, ci deşartă şi amăgitoare, ca una ce nu este izvorâtă din credinţă, ci din frică.

Adevărata nădejde caută numai la Împărăţia lui Dumnezeu şi este încredinţată că toate cele pământeşti i se vor da, fără îndoială.

Şi inima omului nu poate să aibă pace, până când nu dobândeşte această nădejde. Ea este aceea care-l umple de pace şi toarnă în sufletul lui bucurie. Ea singură îl împacă deplin şi îi aduce linişte înlăuntrul său. Despre această nădejde a spus gura preasfântă a Mântuitorului: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11,28), adică nădăjduiţi întru Mine şi vă veţi mângâia în ostenelile voastre şi aşa vă veţi izbăvi de frică.

(Arhimandrit Dosoftei Morariu, Sfântul Serafim de Sarov, 2002, p. 376)