Toți strigăm către Dumnezeu: „Doamne miluiește-ne!” și „Stăpâne, iartă-ne nouă fărădelegile noastre!”, dar când Dumnezeu ne trimite mila Sa și iertarea păcatelor noastre, noi le alungăm de la noi. Cum anume? Iată cum: când vine asupra noastră vreo scârbă, sau ispită cu care vrea Dumnezeu să ne dea mila Sa și iertarea păcatelor noastre, noi n-o primim și nu suferim cu bucurie acea scârbă, sau ispită, ci ne tulburăm și ne necăjim. De aceea, suntem datori ca, pe lângă durerile și ostenelile cele de voie și fără de silă ale pocăinței noastre, să suferim și durerile cele fără de voie și de silă ce ne vin nouă dinafară, căci cele de voie fiind mai ușoare se binecuvântează de cele fără de voie, care sunt mai grele, după cum zice Sfântul Grigorie al Tesalonicului: „Prin răbdarea durerilor celor de voie și fără de voie orice nevoitor se face desăvârșit. Dar fără primirea și suferirea durerilor celor fără de voie, ce vin asupra noastră, nici cele lucrate de voie nu vor dobândi dumnezeiasca binecuvântare” (Cuvânt către Xenia).

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Cuvânt pentru pocăință, Editura Credința strămoșească, 1999, pp. 60-61)