Rugăciunea minţii se săvârşeşte numai de către cel ce a dobândit harul lui Dumnezeu. Nu trebuie să se facă sub înrâurirea cugetului: „Să o învăţ, să o izbândesc, să ajung la ea!”, căci poate duce la egoism şi la mândrie. Este nevoie de experienţă, de dor fierbinte, dar întru cuminţenie, cu băgare de seamă şi înţelepciune. Un singur gând – „Sunt sporit” – le pierde pe toate. Cu ce să ne mândrim? N-avem nimic al nostru. Lucrurile acestea sunt subţiri.

Să vă rugaţi fără imagini în minte. Nu vi-L închipuiţi pe Hristos. Părinţii au stăruit asupra lipsei imaginilor în rugăciune. Împreună cu imaginea este şi ceva alunecos, căci este cu putinţă ca o imagine să strecoare altă imagine. Se poate ca şi diavolul să se amestece şi astfel să pierdem harul.

Rugăciunea să se facă înlăuntrul nostru cu mintea, nu cu buzele, ca să nu se împrăştie mintea şi să meargă pe ici-colo. Să-L punem lin pe Hristos în mintea noastră, rostind uşor-uşor: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Nu vă gândiţi la nimic, decât la cuvintele „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Nimic altceva. Nimic. Liniştit, cu ochii deschişi, ca să nu vă primejduiţi de închipuiri şi rătăciri, cu luare aminte şi dăruire să vă întoarceţi la Hristos. Să ziceţi rugăciunea lin şi nu continuu, ci atunci când există aplecare şi duh de umilinţă, care este dar al harului dumnezeiesc. Fără har te laşi pradă nălucirilor şi poţi cădea în „lumini”, în înşelare, în nebunie.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003,  pp. 206-207)