Natura ia cu tărie seamă la bunătatea omului. Nu numai câinele, calul şi boul, ci şi fiarele sălbatice, mai ales fiarele, iau seamă la bunătatea omului bun, mai mult decât animalele domestice. Şi nu numai dobitoacele, ci chiar şi plantele şi stihiile iau seamă, în felul lor, la bunătatea omului bun.

Şi, aşa cum întreaga natură ia seamă la bunătatea omului bun, tot aşa ia seamă şi la răutatea omului rău. Multe pilde s-ar putea aduce pentru întărirea acestui fapt, din viaţa oamenilor sfinţi şi-a oamenilor răi. Însă nu este nici o pildă, în afară de închipuitele basme, care să spună că natura ia câtuşi de puţin seamă la frumuseţea din afară a omului.

La fel, nici lumea duhurilor nu ia seamă la frumuseţea omului, ci numai la bunătatea sau răutatea lui, adică la frumuseţea sau urâţenia lui lăuntrică.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, Editura Predania, București, 2009, p. 131)