În trecerea ireversibilă a timpului, chipul blând al marelui teolog va fi păstrat ca o icoană în memoria tuturor acelora care, însetaţi de dimensiunea spirituală a vieţii, îşi vor ghida paşii în această lume studiind, contemplând şi asimilând opera Părintelui Dumitru Stăniloae. Teologia Părintelui Stăniloae subliniază perenitatea gândirii şi a duhului patristic pe care le reactualizează într-o formulă accesibilă şi inteligibilă în contextul secularizant actual prin propunerea soluţiei patristice salvatoare pentru omul modern. Opera sa este monumentală şi străluceşte în toată complexitatea sa tematică. Cu siguranţă, numele său trebuie să stea alături de cele ale teologilor ale căror opere le-a tradus şi teologhisit. Oricât de apreciativ am dialoga referitor la opera Părintelui Dumitru Stăniloae, nu am reuşi decât în mică măsură să exprimăm adevărata sa valoare.

Cu profundă admiraţie şi recunoştinţă, anul acesta Ortodoxia românească omagiază viaţa şi activitatea unui om ce în cadrul şcolii româneşti de teologie a fost Profesorul şi Teologul prin excelenţă. Viaţa Părintelui s-a desfăşurat ca pe o scenă deschisă. Tot ceea ce el a avut ca dar – vocaţia teologhisirii– a împărtăşit cititorilor, făcând din acesta un bun al tuturor.

„Cel mai mare teolog ortodox al secolului al XX-lea”

La începutul anilor '90, când braţul secular al totalitarismului şi prigoana anticreştină căzuseră, cu binecuvântarea PF Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, am mers la Institutul Saint Serge din Paris, unde, la sugestia profesorului Olivier Clement, mi-am înscris numele între cei ce poartă titlul academic de doctor în teologie, cu o teză despre teologia Părintelui Stăniloae. În acest context, deşi nu am fost un ucenic apropiat al Părintelui Dumitru, l-am cunoscut şi m-am apropiat de gândirea lui. L-am întâlnit încă din anul 1969, când am intrat ca frate la Mănăstirea Sihăstria şi, de atunci, chipul lui mi-a devenit paradigmă şi icoană.

Preocupările mele, în momentul plecării în străinătate, erau legate de cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului secularizării ce aproape ruinase Occidentul creştin. Însă, marele teolog Olivier Clément m-a determinat să îmi schimb opţiunile şi astfel am ajuns să prezint perspectiva deificării fiinţei umane în viziunea Părintelui Stăniloae ca posibilă soluţie salvatoare pentru ieşirea din impasul spiritual al omului modern. Marele profesor Olivier Clement mi-a spus: „Ar fi interesant dacă ai prezenta personalitatea şi gândirea teologică a Părintelui Stăniloae, pentru că este cel mai mare teolog ortodox al secolului al XX-lea, iar noi, occidentalii, îl cunoaştem foarte puţin”. La sfatul său am mers, atunci, la Bucureşti şi m-am prezentat la Părintele Stăniloae.

Manuscrise şi cărţi care înţesau pereţii „chiliei” sale

Era în toamna lui 1991. Ca şi în alte rânduri, m-a primit cu aceeaşi bucurie şi aceeaşi bunătate angelică. După ce am evocat împreună numele teologilor ruşi de la Institutul Saint Serge din Paris, pe care sfinţia sa îi cunoştea foarte bine, i-am prezentat şi scopul vizitei mele, acela de a încerca, sub îndrumarea lui Olivier Clément, să scriu o teză de doctorat despre unul sau mai multe puncte ale teologiei Preacucerniciei sale. M-a privit cu ochii întredeschişi şi mi-a spus cu blândeţea-i caracteristică: ”Lăsaţi-mă să mă duc dincolo şi după aceea o să scrieţi despre mine şi despre cele ce m-a inspirat Dumnezeu să scriu”. Parafrazând cuvintele lui Hristos de la întâlnirea, pe malul Iordanului, cu Ioan Botezătorul, i-am zis: ”Lăsaţi acum şi pliniţi dorinţa prietenului de suflet de la Paris, Olivier Clément, care, ştiţi, cât vă iubeşte şi preţuieşte gândirea teologică a Preacucerniciei voastre”. Şi, parcă-l văd şi acum, Părintele Dumitru se ridică de pe scaun şi alege un dosar din rafturile pline de manuscrise şi cărţi care înţesau pereţii „chiliei” sale. Apoi zice: „Sfinţia ta eşti călugărşi, dacă vrei să începi cu ceva, iată, scrie despre mistica mea, care ştiu că a avut mare trecere la părinţii călugări, asemenea Filocaliei”. Din dosarul ales, a scos câteva foi îngălbenite de vreme (probabil schiţa planului inegalabilei sale opere „Ascetica şi Mistica Ortodoxă”) şi mi-a spus:„Notează de aici câteva idei care să-ţi fie de ghid”. Şi ideile nu au fost altele decât planul lucrării, pe baza căruia mi-am redactat teza de doctorat la Paris. Aşadar, am ales această temă numai dupăceam obţinut binecuvântarea şi îndrumarea în realizarea planului lucrării. A fost prima teză de doctorat ce a abordat teologia Părintelui Dumitru Stăniloae, iar prezentarea ei într-un astfel de spaţiu occidental a însemnat deschiderea unui câmp de lucru pentru noii teologi, români şi străini.

Întâlnirea aceea cu Părintele Stăniloae a fost o revelaţie, o încântare, o bucurie nespusă. A fost, de altfel, şi ultima, căci nu am reuşit să-l mai văd în viaţă, trebuind să rămân la Paris mai mulţi ani, până la finalizarea tezei, în toamna anului 1994. Aşadar, la un an după trecerea lui în veşnicie (5 octombrie 1993), ca un omagiu adus Părintelui, de ziua onomasticii Sale, Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir, în data de 26 octombrie, mi-am susţinut teza de doctorat la Paris, intitulată: „La déificaţion de lâhomme d'après la pensée du Père Dumitru Stăniloaë” .

„Părintele Dumitru Teologul”

Până în prezent s-au scris foarte multe lucrări despre opera lui, şi se vor mai scrie, dar rămân cu bucuria şi impresiile profunde pe care prezenţa şi elocinţa marelui teolog le-au sădit în fiinţa mea, dar şi cu cinstea de a fi fost primul teolog care a scris o teză de doctorat  abordând unul dintre capitolele principale ale înaltei sale teologii. Sper că şi prin aceasta am adus smerita mea contribuţie la evocarea celui care şi-a înscris numele în panteonul gândirii teologice universale, prin excepţionala sa operă, dar şi prin viaţa sa exemplară de preot şi dascăl de teologie. Trebuie, într-adevăr, ca persoana şi opera sa să fie cunoscute de câţi mai mulţi teologi, nu numai cei de azi, ci mai ales de generaţiile care vor veni după noi.

Părintele Stăniloae a trăit 90 de ani în această „Grădină a Maicii Domnului” culegând nectarul celei mai înalte gândiri teologice, pe care l-a constituit într-un adevărat florilegiu filocalic, o capodoperă ce l-a recomandat ca fiind un Părinte al Bisericii care a gândit, trăit şi scris în duhul patristic al Bisericii Universale din toate timpurile.

La acest moment omagial, în care teologia românească se înclină cu recunoştinţă înaintea moştenirii spirituale pe care a Părintele Dumitru Stăniloae a încredinţat-o posterităţii, conştientizăm valoarea inegalabilă a gândirii sale pentru viaţa duhovnicească ecleziastică, dar şi de reper teologic în formularea adevărului de credinţă al Bisericii.De aceea considerăm că, acum, la împlinirea a douăzeci de ani de la trecerea sa în viaţa veşnică, îl putem numi şi „Părintele Dumitru Teologul”, fără a sugera expres o tentativă de canonizare. Aceasta se va decide în timp, când se vor înmănunchia toate criteriile doveditoare. Însă apelativul de „teologul” i se potriveşte întru totul, fiindcă a fost omul care, nu numai că a vorbit despre Dumnezeu, ci a vorbit cu El. Aceasta înseamnă că a intrat în comuniune cu El, trăind prin El şi cu El. Şi cum niciun canon nu stipulează cât timp trebuie să treacă pentru a canoniza pe cineva, cine ştie? Poate timpul suntem noi, căci trăirea Părintelui cu Hristos şi în Hristos s-a consumat deja în această istorie.

În orice caz, Părintele Dumitru Stăniloae va rămâne peste veacuri Părintele spiritual al Teologiei româneşti şi universale, ocupând permanent un loc special în inima teologilor şi creştinilor de pretutindeni.