Părintele Gheorghe Lupaşcu, un slujitor al Domnului ce umplea biserica de pace şi tihnă

În relaţia cu credincioşii avea o blândeţe plină de nădejde. Cu el, biserica se umplea de pace şi tihnă. La el totul era răbdare, bună rânduială duhovnicească şi rostire din adânc. Se sacrifica cu timp şi fără timp. Întotdeauna a armonizat trăirea la altar cu viaţa lui de zi cu zi, punând mai presus de toate rugăciunea curată.

Biserica în totul ei a săvârşit astăzi, când se prăznuiesc Sfinţii Cuvioşi Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea, slujba de înmormântare a părintelui şi fratelui vostru duhovnicesc Gheorghe Lupaşcu care, la nici 61 ani, s-a strămutat la cele veşnice.

Sfinţia sa s-a născut în anul 1956, 19 aprilie, în localitatea Ţolici din judeţul Neamţ, fiind singurul copil al părinţilor săi Maria şi Dumitru Lupaşcu.

Tainele vieţii spirituale, Botezul, Mirungerea şi Euharistia, le-a primit în biserica satului prin mâna părintelui Nichita Fuiorea, fost deputat în Parlamentul României.

După terminarea primelor opt clase la Şcoala primară din satul Ţolici, comuna Petricani, a urmat clasa a IX-a la Şcoala profesională din localitatea Târpeşti. Însă, la sfatul părintelui profesor Mihai Vizitiu, parohul şi duhovnicul său, care a intrezărit preotul din acel copil, sfat secundat şi de dorinţa mamei sale care îşi dorea ca fiul ei să devină preot, în anul 1972 tânărul Gheorghe a renunţat la şcoala profesională și s-a înscris la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, studii pe care le-a încheiat cinci ani mai târziu, adică în anul 1977.

Pe vremea lui, la seminariile teologice, graţie numărului mare de candidaţi, se intra numai dacă erai foarte bine pregătit, examenele fiind extrem de serioase. Pe atunci director al seminarului era părintele Ivan.

Ca seminarist, a fost printre cei foarte buni din clasă; era un elev cuminte, serios, sincer, echilibrat, respectuos, responsabil şi mereu preocupat de studiu, dar şi de viaţa şi creşterea lui duhovnicească.

Înclinăm să credem că responsabilitatea de care dădea dovadă era modul lui de a le mulţumi părinţilor care trudeau din greu - mama sa cu acul, fiind croitoreasă, iar tatăl ca muncitor la Drumuri şi Poduri - ca să-i plătească taxele de şcolarizare.

După absolvirea seminarului, în anul 1977, în urma unui examen de admitere foarte riguros, a intrat la Facultatea de Teologie din Bucureşti, studii pe care le-a încheiat în 1982, având în vedere şi anul în care a efectuat stagiul militar (1977-1978). După terminarea stagiului militar, în 1978 s-a căsătorit cu domnişoara învăţătoare Ana Bălţătescu, care i-a născut părintelui, în 1979, respectiv în 1981, două fete: Ana-Maria şi Mia-Ştefania; absolvente ale Facultăţii de Psihologie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, respectiv din cadrul Universităţii Transilvania din Braşov, amândouă predau astăzi la catedră.

În toamna aceluiaşi an, adică în 1978, tânărul teolog a fost hirotonit întru diacon şi preot în Catedrala Mitropolitană din Iaşi de către Preafericitul Teoctist, de pioasă amintire, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, pe seama Parohiei „Sf. Ioan Botezătorul” Bârgăoani, parohie care avea şi filiile Certieni şi Homiceni.

După şase ani şi mai bine de slujire în această parohie şi după o amplă activitate liturgică, pastorală şi misionară desfăşurată de părintele Gheorghe Lupaşcu, deşi timpurile erau destul de potrivnice Bisericii, în anul 1985 sfinţia sa s-a transferat la Parohia „Sfinţii Voievozi” din Girov, parohie în care a slujit timp de 32 ani, până când puterile şubrezite de suferinţă şi boală l-au părăsit.

Ca paroh, de numele sfinţiei sale se leagă restaurarea bisericii la exterior şi a picturii interioare, dotarea bisericii cu mobilier, veşminte, obiecte de cult, construirea unui monument în memoria eroilor celor două războaie mondiale, precum şi a celor morţi în decembrie 1989, construirea unei case sociale, construirea unui lumânărar, precum şi împrejmuirea incintei cu gard realizat din fier forjat.

Ca iconom al tainelor lui Dumnezeu, în cele aproape patru decenii de slujire preoţească, părintele Gheorghe Lupaşcu a avut mereu înaintea ochilor modelul Învăţătorului nostru Iisus Hristos, căutând mereu să fie bun şi smerit cu inima. A fost preotul care a făcut din preoţie un ideal şi nicidecum un scop în sine, făcându-se pildă păstoriţilor săi prin modul său de a fi, ca om, ca preot şi ca duhovnic. Aşa se şi explică faptul că, în timpul păstoririi sfinţiei sale, sectele nu au prins teren în parohia Girov.

Slujirea părintelui Gheorghe Lupaşcu, spunea un coleg de-al sfinţiei sale, citându-mă din lucrarea Predici la înmormântări, a îmbrăcat toate aspectele posibile ale vieţii spirituale a păstoriţilor săi: „Pe cei căzuţi i-a îndreptat, pe cei în deznădejde i-a mângâiat, pe cei slabi i-a încurajat, pe cei aflaţi pe calea cea bună i-a întărit, pe cei bogaţi i-a învăţat milostenia, pe cei în nevoi i-a învăţat răbdarea ş.a.; tuturor le-a mijlocit intrarea la Hristos prin participarea la slujbele Bisericii, prin spovedanie şi cuminecare şi, nu în ultimul rând, prin multe fapte de milostenie”.

În relaţia cu credincioşii avea o blândeţe plină de nădejde. Cu el, biserica se umplea de pace şi tihnă. La el totul era răbdare, bună rânduială duhovnicească şi rostire din adânc. Se sacrifica cu timp şi fără timp. Întotdeauna a armonizat trăirea la altar cu viaţa lui de zi cu zi, punând mai presus de toate rugăciunea curată.

A fost strădalnic şi jertfelnic spre cele bune, străin de orice semeţie şi îngâmfare, un om înzestrat cu nobile daruri, care i-au spiritualizat şi eternizat viaţa, cuminţenia vieţii fiind cea care se opune astăzi morţii sale fizice.

Părintele Gheorghe Lupaşcu, deşi se desparte astăzi de neamul său, – cum spune una dintre cântările de la slujbă –, va rămâne întru neuitarea rugăciunilor noastre, ale slujitorilor, ale credincioşilor şi credincioaselor, ale celor care au fost botezaţi, cununaţi, spovediţi şi împărtăşiţi de sfinţia sa şi, nu în ultimul rând, va rămâne pregnant în sufletul şi rugăciunile doamnei preotese, ale fiicelor şi nepoţicii sfinţiei sale, ale ginerelui, într-un cuvânt, ale rudelor de aproape şi de departe, prin care de altfel va şi trăi.

Cât despre răsplata lui pentru viaţa ireproşabilă de aici rămâne să aflăm şi, de ce nu, să şi vedem la Învierea cea de obşte, când toţi şi toate vom părăsi propriile noastre giulgiuri şi morminte, precum odinioară pe ale Sale Hristos, în dimineaţa Învierii.

Dumnezeu să-l aşeze în ceata slujitorilor Săi!

De la același autor

Ultimele din categorie