Un Părinte al neamului nostru, un mijlocitor, un călăuzitor şi ocrotitor - Apologia Părintelui Arsenie Boca

 

De la începuturile slujirii, lucrării, propovăduirii şi misiunii duhovniceşti ale Părintelui Arsenie în „mijlocul câmpului – şi spaţiului ninivitean românesc – plin cu oase omeneşti” (cf. Iezechiel 37, 1), de la Sâmbăta, Prislop şi Drăgănescu, Sfinţia Sa a fost precum „un semn care va stârni împotriviri” (Luca 2, 34).

Deoarece Sfântul Părinte Antonie cel Mare, „Patriarhul monahismului ortodox”, ne spune în Patericul egiptean că „în tot ce faci, să ai mărturia Sfintelor Scripturi” (avva Antonie 5), rânduim la începutul cuvântului nostru arhieresc, teologic şi duhovnicesc, de apărare a Preacuviosului Părintelui nostru Arsenie de la Prislop, la 26 de ani de la trecerea Sfinţiei Sale la cele veşnice, spre ştiinţă, înştiinţare şi luare-aminte, acest cuvânt dumnezeiesc din cărţile Regilor: „Atunci au luat filistenii chivotul Domnului şi l-au dus din Eben-Ezer la Aşdod. Apoi au ridicat filistenii chivotul Domnului şi l-au vârât în capiştea lui Dagon şi l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat Aşdodenii dis-de-dimineaţă şi iată Dagon zăcea cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului. Şi au luat ei pe Dagon şi l-au pus iar la locul lui. Şi s-au sculat ei dis-de-dimineaţă în ziua următoare, şi iată Dagon zăcea cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului; dar capul lui Dagon şi amândouă picioarele şi mâinile lui zăceau tăiate pe prag, fiecare deosebi, şi rămăsese numai trunchiul lui.” (I Regi 5, 1-4).

Şi pentru că Sfântul Părinte Simeon Noul Teolog (946-1022), apărând cultul ortodox al părintelui său duhovnicesc, Cuviosul Simeon Evlaviosul de la Mănăstirea Studion din Constantinopol, spune că: „Cine nu este în comuniune cu sfinţii contemporani lui, este lipsit de comuniunea sfinţilor!”, întrucât s-au ridicat în ultima vreme destui „Atoni” împotriva Părintelui Arsenie Boca şi a cultului uimitor şi copleşitor pe care marea majoritate a românilor ortodocşi o au faţă de Sfinţia Sa, prin pelerinajele de la Prislop, Sâmbăta şi Drăgănescu, adăugăm şi acest fragment cunoscut, din Sinaxarul zilei de 15 august: „Atunci s-a întâmplat unuia din numărul preoţilor din legea veche, anume Atonie, de a ieşit la drum. Acela, după ce norul s-a ridicat la înălţime după dumnezeiasca rânduială şi pentru o mai mare minune, a văzut pe Sfinţii Apostoli şi mulţimea credincioşilor cu lumânări şi cu cântări de Psalmi, înconjurând patul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi, umplându-se de zavistie, a înnoit în sine vechea răutate asupra Domnului nostru Iisus Hristos, şi a zis: «Acesta este trupul ce a născut pe înşelătorul acela care a stricat legea părinţilor noştri! Vezi ce fel de cinste are?» Şi fiind tare cu trupul, de mare mânie, s-a repezit cu sălbăticie şi a alergat spre pat, voind să răstoarne la pământ Preacuratul trup al Preasfintei Fecioare Maria. Dar, când mâinile lui cele îndrăzneţe s-au atins de pat, îndată au fost tăiate de sabia cea nematerialnică a izbândirii lui Dumnezeu de îngerul cel nevăzut, şi au rămas lipite de pat; iar Atonie a căzut, răcnind şi văitându-se cu amar.” („Vieţile Sfinţilor” pe luna August, Sinaxarul Praznicului Adormirii Maicii Domnului).

„O smerită mărturisire ortodoxă de credinţă, exprimată plastic”

De la începuturile slujirii, lucrării, propovăduirii şi misiunii duhovniceşti ale Părintelui Arsenie în „mijlocul câmpului – şi spaţiului ninivitean românesc – plin cu oase omeneşti” (cf. Iezechiel 37, 1), de la Sâmbăta, Prislop şi Drăgănescu, Sfinţia Sa a fost precum „un semn care va stârni împotriviri” (Luca 2, 34) – după cuvintele profetice ale Dreptului Simeon, rostite în ziua Întâmpinării Domnului, către Sfânta Fecioară Maria Născătoare de Dumnezeu, cu referire la Pruncul Mântuitor Iisus Hristos, adus la 40 de zile la templul din Ierusalim; „împotriviri” de care sunt pline dosarele de urmărire antihristică de la C.N.S.A.S., iar în ultimul timp gura lumii şi gura iadului de pe Internet.

Părintele Arsenie Boca a deranjat în timpul vieţii şi deranjează încă şi mai mult după moarte! Părintele Arsenie Boca nu are nevoie nici de evlavia cuiva, nici de unanimitate şi nici măcar de vreo canonizare. Părintele Arsenie Boca este ceea ce este: creştin ortodox botezat; absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Sibiu; ucenic al Sfântului Munte Athos; ctitor spiritual al Mănăstirii „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus (căreia i-a dat aură) şi stâlp de foc la Sfânta Mănăstire Prislop (căreia îi dă nimb). Părintele Arsenie Boca a fost vreme de şase ani diacon al Catedralei Mitropolitane din Sibiu; preot vrednic al lui Hristos, duhovnic iscusit, propovăduitor şi trăitor al Evangheliei Domnului, slujitor înflăcărat şi înlăcrimat al Sfintei şi dumnezeieştii Liturghii, păstor de suflete, om al lui Dumnezeu, mărturisitor şi pătimitor pentru Hristos, în închisori şi la Canal şi pictor bisericesc, desfăşurându-ne spre contemplare înaintea ochilor duhovniceşti – după „Cărarea Împărăţiei” de la Sâmbăta şi Predicile („Cuvinte vii”) de la Prislop – „o smerită mărturisire ortodoxă de credinţă, exprimată plastic” (cf. Pisania), prin pictura bisericii de la Drăgănescu de lângă Bucureşti.

Părintele Arsenie Boca n-a avut nici o condamnare politică şi nici o condamnare canonică! Sfinţia Sa a fost scos pe nedrept din mănăstire în contextul decretului 410 din 1959, printr-un ordin scris al Episcopiei de care aparţinea atunci Sfânta Mănăstire Prislop, izgonit şi aruncat în lume civil şi dorind mereu să se întoarcă, împreună cu Maica Zamfira şi cu obştea de monahii aruncată pe drumuri, la Prislop şi nu în altă parte! În cei 30 de ani de exil (1959-1989), precum sfântul Ioan Evanghelistul în insula Patmos şi vremea de pribegie, precum Moise în Sinai 40 de ani, mai înainte de revelaţia rugului aprins, Părintele nostru Arsenie Boca şi-a înţeles şi şi-a acceptat crucea rânduită şi îngăduită de Dumnezeu prin oamenii Cezarului roşu de atunci. Dar Părintele nu şi-a întrerupt rugăciunea minţii şi rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus şi închinarea în Duh şi Adevăr, lucrare duhovnicească şi mistică filocalică, care constituie proscomidia, miezul, esenţa şi epicleza Liturghiei interioare. De aceea Sfinţia Sa, începând de la Sâmbăta şi Prislop şi cu atât mai mult de la Drăgănescu şi Sinaia, s-a învrednicit de haruri şi harisme, de daruri duhovniceşti deosebite, de care puţini se învrednicesc cu adevărat într-o sută sau în sute de ani. Străvederea cu duhul, cunoaşterea, citirea şi descoperirea gândurilor, dezvăluirea trecutului omului şi descoperirea profetică a viitorului omului, ţării şi lumii, au fost şi sunt lucrări ale Duhului Sfânt, care s-au manifestat din belşug în viaţa curată moral şi sfântă duhovniceşte a Sfinţiei Sale, în ciuda oricăror calomnii; în scrierile pline de înţelepciune, claritate, precizie, concizie şi limpezime şi în pictura străbătută de transparenţă în haruri şi lumini taborice, care o fac unică în ţară, unică în Ortodoxie şi unică în lume, ca expresie estetică a Revelaţiei dumnezeieşti întemeiată pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, cu nuanţe reale de originalitate şi aplicare la omul modern, cu mesaj profund teologic, curat dogmatic, limpede ecumenic şi nu lipsit pe alocuri de accente profetice (care ar trebui să ne pună pe toţi pe gânduri).

Până la canonizare, răstignirea Părintelui Arsenie Boca continuă!

Fără îndoială că satana sau diavolul (reprezentat în pictura Părintelui în scena Călugărul răstignit şi în cea a Judecăţii particulare) – „Sărsăilă”, cum îl numea Părintele – , nu s-a bucurat nici de predicile Părintelui Arsenie la Sâmbăta, nici de duhovnicia Sfinţiei Sale din mijlocul mulţimilor, nici de semnele şi minunile din închisoare şi de la Canal (adeverite de martori), nici de smerenia adâncă a Sfinţiei Sale, precum nici de dragostea de Dumnezeu şi de oameni, trăită la cea mai înaltă intensitate, prin nevoinţe numai de Dumnezeu ştiute. Nu se bucură diavolul nici de chilia Părintelui Arsenie săpată în munţi, nici de pictura de la Drăgănescu, nici de semnele şi minunile de la crucea şi de la mormântul Sfinţiei Sale şi cu atât mai puţin de râul de oameni devenit fluviu de pelerini, din aproape toate părţile şi toate locurile unde vieţuiesc români, în ţară şi străinătate, care se revarsă spre Prislop. Sabia de foc a Părintelui nostru Arsenie – „Arhanghelul” de la Prislop! – care a tăiat în cangrena păcatului la noi, la români (avorturi, necurăţie, beţie, fumat, înjurături şi toate celelalte), îl ustură şi-l arde pe vrăjmaşul cel nevăzut al mântuirii oamenilor. De aceea nu este de mirare faptul că, aşa după cum de câteva ori iudeii au luat pietre în mâini ca să arunce după Iisus şi împotriva lui Iisus (Ioan 8, 59; 10, 31; 11, 38), precum mai târziu împotriva sfântului arhidiacon Ştefan, ucigându-l, pentru că nu puteau răbda şi accepta descoperirea Revelaţiei din sinedriu – Şederea Mântuitorului Iisus Hristos Cel mort şi Înviat, în cerurile deschise, pe tron, de-a dreapta Tatălui (Faptele Apostolilor 7, 55-60); tot aşa, nu ne mirăm nicidecum şi nu ne vom mira de cei ce au făcut acelaşi lucru cu sfinţii în vieţile lor şi cu Părintele nostru Arsenie în vremea noastră. Maica Domnului a fost oarecând înjunghiată în obraz, în Icoană, în Muntele Athos, chiar de către cineva care purta haină neagră şi lungă! Până la canonizare, răstignirea Părintelui Arsenie Boca continuă! Dacă hulitorii şi batjocoritorii de pe Golgota din Vinerea Patimilor se transferă pe Internet, nu e nici o mirare! Însă: „Vedeţi că nimic nu folosiţi. Iată că lumea se duce după El.” (Ioan 12, 19) – după Hristos în Ierusalim şi după Părintele Arsenie Boca la Prislop!

„Ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi!”

Sfârşindu-şi viaţa în exil, la Aşezământul monahal de la Sinaia, în 28 noiembrie 1989, spovedit şi cuminecat cu Sfintele Taine ale lui Hristos; precum sfântul Ioan Gură de Aur în anul 407 la Comana, sfântul Maxim Mărturisitorul în 662 la Lazica şi sfântul Simeon Noul Teolog la Mănăstirea Sfânta Marina în 1022 şi atâţia alţi sfinţi, Părintele Arsenie Boca este un Părinte al neamului nostru, un mijlocitor, un călăuzitor şi ocrotitor şi un rugător fierbinte către Dumnezeu. Eu îl văd şi îl socotesc pe Părintele nostru Arsenie Boca ca pe unul dintre preoţii sfinţi ai Bisericii noastre Ortodoxe, purtători ai chivotului lui Hristos peste Iordanul istoriei, în spaţiul nostru românesc (cf. Iosua 3, 14-17). Văzându-L şi simţindu-L  răstignit pe Mântuitorul Hristos în regimul trecut, vreme de zeci de ani, pe o cruce nevăzută mai mare decât cea de pe Caraiman, Părintele nostru Arsenie Boca a fost printre puţinii – dacă nu chiar singurul, precum sfântul Ioan Evanghelistul – care au stat cu deplină statornicie şi cu desăvârşită verticalitate, lângă crucea lui Hristos, fără vreun compromis cu cei fără de Dumnezeu.

Cuvintele unui mare ierarh, rostite cu un veac în urmă: „Ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi!”, se potrivesc întocmai şi în cazul Părintelui Arsenie de la Prislop. Şi poporul ţine cu Sfinţia Sa, pentru că-i confirmă sfinţenia vieţii; îi pecetluieşte ortodoxia învăţăturii şi a spiritualităţii şi îi simte şi îi poartă pe umeri autenticitatea cultului şi a evlaviei, până în pragul şi în ziua „plinirii vremii” canonizării! Urmaşii răzvrătiţilor lui Core, Datan şi Aviron împotriva evidenţei (Numerii 16, 1) însă, precum şi discipolii tâlharului batjocoritor, răstignit de-a stânga Domnului (Luca 23, 39), singuri se osândesc pe ei înşişi, în faţa lui Dumnezeu şi a neamului românesc, sporindu-şi vina, împreună cu toţi hulitorii, specialişti în pălmuiri, cărora Iisus le răspunde peste veacuri: „Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?” (Ioan 18, 23), pentru că la Judecata de Apoi se vor da pe faţă „gândurile multor inimi” (cf. Luca 2, 35).

(Hăţăgel, 25 noiembrie 2015)

De la același autor

Ultimele din categorie