Iubiţi cititori şi cititoare,

Joi, 13 Nissan (6 aprilie), anul 30 d.Hr., dimineaţa, Iisus aflându-se în Betania, ucenicii L-au întrebat: „Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Paştile?” (Matei 26, 17; Marcu 14, 12). Atunci Iisus a trimis pe Petru şi Ioan în cetatea Ierusalimului, într-un anumit loc, ce urma să li se descopere (Luca 22, 8-13). Spre seară avea să vină şi Iisus, însoţit de ceilalţi zece ucenici (Matei 26, 20; Marcu 14, 17). Atunci intervine episodul spălării picioarelor. Singurul care menţionează momentul spălării picioarelor este Sfântul Evanghelist Ioan (13, 3-12).

Deşi cunoştea cele pe care avea să le pătimească începând cu acea seară, Iisus a vrut să le dea ucenicilor Săi o lecţie de smerenie, iubire şi iertare. De fapt, spălarea picioarelor preînchipuia apa Botezului, a cărei putere se trăgea din seva cea de viaţă dătătoare a Crucii. Astfel, asumându-şi rolul de gazdă, pentru a-i primi pe ucenici la Sine, Iisus S-a încins cu un ştergar şi a început să le spele picioarele, ştergându-le apoi cu acel ştergar; era cunoscut acest obicei ca exprimând cea mai înaltă formă de ospitalitate în Orientul Apropiat. Uimit de acest gest ospitalier, Petru a încercat să se opună acestui act, ce i se părea umilitor (Ioan 13, 6). Însă când Iisus i-a răspuns că nu va avea parte de El decât dacă va accepta această manifestare a ospitalităţii, – este important să observăm nu numai legătura semantică între ospitalitate şi ospăţ, ci şi cea spirituală, ştiut fiind că va urma cina pe care Iisus o va lua cu ucenicii Săi –, Petru a cedat, spunând că vrea să i se spele nu doar picioarele, ci şi mâinile şi capul.

Simbolismul spălării picioarelor constă în anticiparea Patimilor Mântuitorului, care vor fi mântuitoare doar pentru cei ce sunt curaţi sufleteşte, dar şi trupeşte: „Cel ce a făcut baie (adică a primit Botezul, n.n.) n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele (adică să se mărturisească, n.n.), căci este curat tot.” (Ioan 13, 10). Putem să vedem aici un paralelism între spălarea picioarelor şi porunca pe care a primit-o Moise pe Muntele Horeb: „Nu te apropia aici! Ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt” (Ieşirea 3, 5). Amândouă anticipează Paştile; cel al lui Moise, Paştile care sunt legate de ieşirea lui Israel din robia egipteană, cel al lui Iisus, Paştile Noului Legământ, simbolizat de Cina cea de Taină. Astfel, în timp ce Crucea constituie ultima manifestare a desăvârşitei ascultări faţă de Părintele ceresc, spălarea picioarelor reliefează iubirea lui Iisus pentru oameni şi dorinţa Sa de a Se împărtăşi celor ce vor să Îl primească.

Împlinind ritualul spălării picioarelor, Iisus S-a aşezat apoi la masă cu ucenicii. A urmat imediat cina Noului Legământ – Paştile cele Noi şi înnoitoare (Matei 26, 26-29; Marcu 14, 22-23; Luca 22, 19-20; Ioan 6, 53; I Corinteni 11, 23-25). În timp ce cinau, El i-a descoperit lui Ioan pe vânzătorul Său, pe care chiar îl îndeamnă să meargă să împlinească ceea ce avea de făcut (Ioan 13, 21, 26-27; Matei 26, 24-25; Marcu 14, 18-21). Cu toate acestea, ceilalţi ucenici nu au înţeles cuvintele lui Iisus decât mai târziu.

Spunându-le cât de mult a dorit să mânânce Paştele cu ei, Iisus a dat o nouă semnificaţie pâinii şi vinului, ca ofrande pascale care înlocuiesc azima şi ierburile amare (Ieşirea 12, 8). Astfel, luând în mâini pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi a zis: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu.” (Matei 26, 26). La fel şi paharul, a mulţumit, l-a binecuvântat şi a zis: „Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei 26, 28). Instituind Taina Euharistiei (Împărtăşaniei), Iisus a lăsat ucenicilor puterea de a o săvârşi, la rândul lor, întru pomenirea morţii Sale mântuitoare (Luca 22, 19; I Corinteni 11, 25).

Trebuie spus că Iisus procedează aici – aşa cum era tradiţia la evrei – ca un stăpân al casei, ceea ce ne întăreşte convingerea că locul unde s-a petrecut cina era un loc cunoscut Lui şi ucenicilor Săi. La evrei, numai stăpânul casei binecuvânta ofrandele pascale. Cina pascală din Joia Mare este celebrată prin fiecare Sfântă Liturghie, în care, prin rugăciunea slujitorului sfinţit – arhiereu sau preot –, este invocată puterea sfinţitoare sau harul Duhului Sfânt, pentru ca pâinea şi vinul să se transforme în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Dacă însă atunci a fost nevoie de o jertfă sângeroasă, adusă de Hristos pe Cruce, acum ea se reactualizează în chip nesângeros, pe Sfintele Altare. Prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului este una dintre marile taine ale creştinătăţii, ce poate fi primită doar prin credinţă.

Încheind Cina, Iisus le-a vorbit din nou ucenicilor despre Patimile Sale, spunându-le că toţi Îl vor părăsi în acel ceas de cumpănă (Matei 26, 31-32). Deşi Petru a afirmat cu tărie că el nu Îl va lăsa singur, Iisus i-a prevestit – cu tristeţe – că va fi primul dintre ucenici care se va lepăda de El (Matei 26, 34; Marcu 14, 30; Luca 22, 34; Ioan 13, 38).

Pentru a Se ruga pentru ucenicii Săi şi pentru cei care vor primi Evanghelia Sa, Iisus a mers cu ucenicii în Grădina Ghetsimani (Matei 26, 36; Marcu 14, 32); acolo S-a rugat cu stropi de sudoare ca de sânge (Luca 22, 44). Luând pe trei dintre ucenicii Săi – Petru, Iacov şi Ioan, care de altfel au fost şi martorii Schimbării la Faţă – i-a îndemnat să privegheze şi să se roage la rândul lor (Matei 26, 37-38; Marcu 14, 33-34; Luca 22, 40). Şi retrăgându-se într-un loc mai depărtat, Iisus a început să Se roage cu lacrimi Tatălui Său, cerând – dacă se poate – să depărteze de la El paharul amar al Patimilor (Matei 26, 39, 42; Marcu 14, 35-36; Luca 22, 42).

Este momentul luptei dramatice între firea omenească şi cea dumnezeiască, în care nu se poate vorbi despre un învingător şi un învins. Pentru că firea omenească a acceptat liber consimţit, iar firea dumnezeiască a întărit-o în hotărârea ei. Dar nu putem trece cu vederea totuşi un fapt: amărăciunea I-a fost sporită de somnul ucenicilor, pe care i-a îndemnat să fie statornici în priveghere (Matei 26, 40-45; Marcu 14, 37-41; Luca 22, 45-46). De trei ori S-a rugat Iisus stăruitor, încât sudoarea i Se prefăcuse în picături de sânge, dar acest fapt n-a putut suplini slăbiciunea arătată în mod simbolic de ucenicii Săi, fapt care ne face să înţelegem că nu meritele oamenilor, ci iubirea jertfelnică a Fiului lui Dumnezeu ne-a adus mântuirea.

Întărit şi de înger, Iisus a simţit – şi odată cu El şi ucenicii Săi – că s-a apropiat ceasul; venind la ucenicii adormiţi, le-a transmis şi lor această emoţie a unui ceas crucial pentru istoria mântuirii. În acel moment a apărut ucenicul trădător, însoţit de o mulţime de gărzi ale mai-marilor de la Templu (Matei 26, 47; Marcu 14, 43; Luca 22, 47). Apropiindu-se de Iisus, L-a sărutat; acesta era semnul de recunoaştere (Matei 26, 48-49; Marcu 14, 44-45). Iisus l-a privit mustrător, dar nu a schiţat nici un gest de apărare. Şi ucenicilor le-a cerut să nu protesteze în zadar, căci ei nu se puteau împotrivi la ceea ce era scris (Luca 22, 49-50). Mai mult, El i-a mustrat pe cei ce veniseră înarmaţi până în dinţi ca să îl prindă (Matei 26, 55; Marcu 14, 48; Luca 22, 52-53).

Încredinţându-se de bună voie în mâinile lor, a fost dus la arhiereul Caiafa (Matei 26, 57; Ioan 18, 13-14). Pe lângă faptul că notează fuga ucenicilor, Sfântul Evanghelist Marcu oferă şi un detaliu interesant despre tânărul ce îl urma de departe pe Iisus şi care fiind prins a reuşit să scape fugind dezbrăcat, întrucât haina i-a rămas în mâinile celor ce voiau să-l reţină (Marcu 14, 51-52). Sfinţii Părinţi consideră că acest tânăr era evanghelistul însuşi.

Dus înaintea arhiereului, sinedriul întrunit căuta să găsească o vină pentru a-L putea acuza pe Iisus. Fiind mincinoase şi urzite în grabă, mărturiile nu coincideau deloc (Matei 26, 59-60; Marcu 14, 56-59). Abia atunci când Iisus a fost provocat cu întrebarea: „Eşti Tu Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?” (Marcu 14, 61), Mântuitorul le-a dat răspunsul mult aşteptat: „Eu sunt, şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului.” (Marcu 14, 62). Considerând că prin acest răspuns prin care afirma că este Fiul lui Dumnezeu a hulit, arhiereul şi-a sfâşiat hainele (Marcu 14, 63). Sentinţa la moarte era ca şi semnată. Mai aveau nevoie doar de confirmarea ei de către autorităţile romane.

Privind de departe la cele ce se petreceau cu Iisus, la ocările şi bătăile ce începuseră să se abată asupra Lui, Petru nu a avut curajul să se solidarizeze cu El. Recunoscut de o slujnică, s-a lepădat de trei ori; s-a întâmplat cu el aşa cum îi prevestise Mântuitorul. Şi aceasta încă înainte de a cânta cocoşul (Matei 26, 69-75; Marcu 14, 66-72; Luca 22, 54-61; Ioan 18, 25-27). Spre deosebire însă de Iuda, care – cuprins de remuşcări – s-a spânzurat, Petru a ieşit afară plângând cu amar (Matei 26, 75; Luca 22, 62). În sinea lui, spera în milostivirea lui Dumnezeu, pe care o cunoştea atât de bine; spera că va fi iertat. Şi aşteptările nu i-au fost înşelate.

Sursa: arhiepiscopiasucevei.ro