cuvânt de folos

Cuviosul Iosif Pustnicul lucra cot la cot cu muncitorii la ridicarea sfintelor lăcaşuri

Între anii 1790-1800, când s-a construit biserica Mănăstirii Văratec cu hramul „Adormirea Maicii Domnului", duhovnicul Iosif căra cu mâinile sale piatră, var, nisip şi apă şi le urca pe schelă. Iar pentru lucru aduna bani de la cei avuţi şi cu dare de mână şi plătea lucrătorii. Astfel, Cuviosul Iosif este cinstit ca cel dintâi ctitor şi duhovnic al Mănăstirii Văratec.

Monahul Damian Ţâru se ferea de orice laudă, din partea oricui

Spunea ucenicul său că părintele Damian stătea la biserică întotdeauna în picioare, cu rugăciunea lui Iisus pe buze şi cu privirea în jos. Uneori, mai ales la slavoslovie, lăcrima. 

Duhovnicul ne arată calea, se roagă pentru noi și ia asupra sa păcatele noastre

Domnul Iisus Hristos, rugându-Se în grădina Ghetsimani, este într-o oarecare măsură chip oricărui părinte duhovnicesc în raportul lui cu fiii săi duhovniceşti, pentru că ia asupra Sa păcatele lor. Cât de mare este lucrarea aceasta şi cât de mult suferă duhovnicul din cauza ei!

„Numai prin credinţă, fără fapte, nu este cu putinţă mântuirea” – Sfântul Paisie de la Neamţ

În Mănăstirea Neamţ zidi spital pentru bolnavi şi case de oaspeţi. Stareţul rânduia pe cei bătrâni şi bolnavi la spital, încredinţându-i fratelui Onosie, bolnicerul mănăstirii. El cerea îngrijitorilor să slujească bolnavilor ca lui Dumnezeu, să le dea mâncare cât mai bună, pâine albă şi vin, să-i spele săptămânal şi să le menţină curăţenie exemplară în bolniţă.

Nicodim de la Tismana, Sfântul făcător de minuni

Pentru sfinţenia vieţii sale, Cuviosul Nicodim se învrednicise de la Dumnezeu de darul izgonirii duhurilor necurate şi al vindecării suferinţelor omeneşti. De aceea, numele lui se făcuse cunoscut până dincolo de hotarele Ţării Româneşti şi mulţi alergau la ajutorul lui. Se spune în tradiţia mănăstirii că unii bolnavi se vindecau numai cât ajungeau la Tismana. Alţii se tămăduiau cu rugăciunea şi binecuvântarea cuviosului, sau numai cât se atingeau de rasa lui. Printre cei vindecaţi de Sfântul Nicodim se numără şi fiica regelui Sigismund, care era bolnavă de epilepsie.

Sfântul Nicodim de la Tismana, întemeietorul Mănăstirilor Vodiţa, Tismana şi Prislop

Fiind în sudul Dunării, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, vine în Ţara Românească şi se aşază pe valea râului Vodiţa, unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. Aici, Cuviosul Nicodim, cu ajutorul domnitorului Vladislav-Vlaicu Vodă şi al sihaștrilor din partea locului, zideşte chilii şi biserică de piatră cu hramul „Sfântul Antonie cel Mare”, pe care o sfinţeşte în anul 1369.

Sfântul Daniil Sihastrul – ctitor duhovnicesc al mănăstirilor zidite de Ştefan cel Mare

Odată, poposind domnul Moldovei în chilia cuviosului, a fost îndemnat de marele sihastru să zidească în apropiere de chilia sa o mănăstire de călugări, întru pomenirea Adormirii Maicii Domnului, către care avea mare evlavie. Deci, ascultându-l Ştefan Voievod şi împreună alegând locul, cu binecuvântarea lui s-a început în anul 1466 zidirea Mănăstirii Putna. Iar în anul 1470, când s-a sfinţit acest dumnezeiesc lăcaş, însuşi Sfântul Daniil a luat parte, fiind cinstit de toţi ca un al doilea ctitor.

Răbdare și iar răbdare, ca să ne vedem în Rai!

„Iată ultimul meu cuvânt: răbdare, răbdare, răbdare! Şi când ţi se va părea matale că ai gătit-o, ia-o din nou de la capăt: răbdare, răbdare, răbdare!” „Dar până când, părinte Vichentie?” „Până la uşa mormântului! Apoi, dragii mei, vom merge noi acolo în grădina Raiului. Şi acolo cântă păsări aşa de minunat! Şi sunt copaci cu flori şi fructe de aur! Şi pajişti care veşnic înfloresc. Şi sunt izvoare cu ape limpezi! Acolo vom vedea cetele sfinţilor. Acolo vom auzi cântările îngerilor. Acolo vom petrece în veci cu Domnul. Deci, fraţii mei, acolo în Rai să ne întâlnim!”

Protosinghelul Vichentie Mălău – cuvinte ziditoare de suflet

Cea mai sigură cursă a diavolului pentru om este amânarea. „Ai vreme să te închini - zice el - să posteşti mai pe urmă, diseară, mâine!”. Şi tot te amână, până mori. Iată, aşa se pierde omul singur, cu voia lui, nepocăit. A cui este vina?

Ucenicia rasoforului Platon, devenit mai târziu marele stareţ Paisie de la Neamţ

Într-o noapte, spre Duminică, Platon a adormit aşa de tare, că nu a mai auzit clopotul de Utrenie. Când s-a deşteptat, slujba era pe la jumătate. Atunci, de mare mâhnire, a început a plânge şi s-a întors la chilie. Iar a doua zi s-a ruşinat să mai meargă la Sfânta Liturghie şi la trapeză cu fraţii, ci şedea în chilie plângând, atât era de pătruns de frica de Dumnezeu. Din ziua aceea, multă vreme, rasoforul Platon nu mai dormea culcat pe pat, ci şezând pe un scăunel, ca să se poată deştepta la Utrenie.

Pagini