Spunea odată bătrânul către Protosinghelul Eftimie, ucenicul său: 

– Astă noapte, după ce am făcut câteva aţe de metanii, m-am aşezat puţin pe scaun să mă odihnesc. După câteva minute, am simţit că cineva mi-a smuls cu mânie metaniile din mână şi le-a aruncat. Când am deschis ochii, am văzut în chilie o ceată de diavoli negri, care săltau şi jucau. Dar, îndată ce am început să strig către Hristos cu lacrimi, diavolii s-au făcut nevăzuţi.

Zicea iarăşi părintele Vichentie, către ucenicul său: 

– Bine este călugărului să fie străin toată viaţa. Dacă nu, să se înstrăineze măcar la bătrâneţe, ca să moară străin, iar nu între ai săi. Că aşa a făgăduit lui Hristos.

Obişnuia părintele să vorbească către fiecare cuvânt de folos. Cum îşi aducea aminte de vreun cuvânt ziditor de suflet, îndată îl spunea la cea dintâi călugăriţă pe care o întâlnea. 

– Maică Evsevie, auzi mata? Mi-am adus aminte de un cuvânt. Să ţi-l spun acum, poate nu te mai întâlneşti cu el. 

La urmă încheia, zicând: 

– Acesta este, poate, ultimul meu cuvânt, ultima binecuvântare. Cine ştie dacă mai ajungem până mâine!

Într-o zi, l-a întrebat unul din ucenici: 

– Cum vă simţiţi la Mănăstirea Agapia, părinte Vichentie? 

– Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Ştiţi ce mă ţine aici? Liturghia zilnică şi Sfânta Împărtăşanie! Altfel, m-ar înconjura ispitele din toate părţile. 

Şi s-a folosit mult ucenicul de cuvintele bătrânului.

Zicea părintele Vichentie: 

– Cine caută a se îndulci de frumuseţi trupeşti este vinovat ca şi curvarul şi, până nu pune hotar, nu se poate împărtăşi. Ba şi anafura o ia spre păcat. Vai, şi ce mulţi mai sunt din cei care cred că a pofti nu este nimic! Dar Hristos spune hotărât: Dacă ai poftit, iată ai şi curvit în inima ta (Matei 5, 28).

Zicea iarăşi: 

– Cea mai sigură cursă a diavolului pentru om este amânarea. „Ai vreme să te închini, - zice el - să posteşti mai pe urmă, diseară, mâine!”. Şi tot te amână, până mori. Iată, aşa se pierde omul singur, cu voia lui, nepocăit. A cui este vina?

Alteori, spunea ucenicilor: 

– Fraţilor, în zadar vă spovediţi, dacă nu puneţi hotar greşelilor.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 571 - 572)