Stareţul Paisie era foarte milostiv. În timpul invadării Bucovinei de către armatele străine, mii de familii de ţărani se refugiau în pădurile din jurul Mănăstirii Dragomirna. Iarna, cuviosul a mutat pe călugări într-o jumătate de mănăstire, iar cealaltă jumătate a pus-o la dispoziţia mirenilor săraci, bătrâni şi a mamelor cu copii. Trapeza cea mare şi caldă o dădu, de asemenea, poporului înfrigurat. Apoi dădu poruncă chelarului, brutarului şi bucătarilor să dea de mâncare la toţi câţi cereau. Se făcea mâncare şi se cocea pâine neîntrerupt. Astfel, stareţul Paisie s-a făcut părintele tuturor, salvând mulţi oameni de la moarte.

După strămutarea stareţului Paisie la Mănăstirea Secu, cuviosul scria adesea cuvinte de învăţătură ucenicilor săi rămaşi în Dragomirna. Iată cum îi sfătuia pe fiii săi duhovniceşti: „Totdeauna să fiţi treji şi permanent să puneţi început de pocăinţă. Fugiţi de grăirea deşartă care omoară sufletul; nu umblaţi din chilie în chilie fără învoirea duhovnicilor; mărturisiţi-vă regulat cugetele, prin care se risipeşte toată ispita diavolului. Apoi, citiţi scrierile Sfinţilor Părinţi, prin care se luminează mintea omului şi creşte râvna pentru poruncile Domnului. Că numai prin credinţă, fără fapte, nu este cu putinţă mântuirea. 

Fiecare după putere să ia parte la lucru în viaţa de obşte. Să nu se facă adunări pe la poarta mănăstirii, pentru a grăi deşertăciuni. Unde este sârguinţă, acolo străluceşte lumina, acolo se arată pacea, acolo satana nu-şi găseşte loc, de acolo fug patimile. Iar unde nu este sârguinţă, acolo toate sunt împotrivă. În loc de bine, este rău; în loc de lumină, este întuneric; în locul lui Hristos, intră diavolul”.

Se spunea despre stareţul Paisie că zilnic primea la chilie pe călugări, la orice oră, să-şi descopere nevoile lor duhovniceşti şi trupeşti. Cu acest prilej, stareţul le zicea: „Dacă cineva din voi are vreo nevoie sufletească sau trupească şi pentru aceasta cârteşte şi se necăjeşte, dar la mine nu vine să mă vestească, eu pentru nevoia şi scârba lui nu am răspundere înaintea lui Dumnezeu”.

Se spunea iarăşi despre marele stareţ că, în Mănăstirea Neamţ, ocupaţiile sale cărturăreşti ajunseseră la cea mai mare înflorire. Aici întemeiază o întreagă şcoală pentru formarea de corectori şi traducători de cărţi. Manuscrisele patristice umplu biblioteca Mănăstirii Neamţ şi se răspândesc prin numeroase mănăstiri din ţară şi de peste hotare. „Astfel, Neamţul devine centrul şi făclia monahismului ortodox şi şcoala vieţii sihăstreşti şi a culturii duhovniceşti pentru tot Orientul ortodox”.

O grijă deosebită avea cuviosul şi pentru cei bolnavi. În Mănăstirea Neamţ zidi spital pentru bolnavi şi case de oaspeţi. Stareţul rânduia pe cei bătrâni şi bolnavi la spital, încredinţându-i fratelui Onosie, bolnicerul mănăstirii. El cerea îngrijitorilor să slujească bolnavilor ca lui Dumnezeu, să le dea mâncare cât mai bună, pâine albă şi vin, să-i spele săptămânal şi să le menţină curăţenie exemplară în bolniţă. Stareţul primea la spital şi bărbaţi mireni care sufereau de diferite boli şi care nu aveau unde să-şi plece capul. Aceştia erau aşezaţi în chilii aparte, „hrăniţi din masa comună şi trăiau acolo cât voiau, unii chiar până la moarte”.

Odată, stareţul văzu mergând prin mănăstire un frate, dând din mâini şi privind încoace şi încolo. Atunci cuviosul chemă la sine pe duhovnicul lui şi îi zise: „Aşa povăţuieşti tu pe ucenicii tăi? Că iată, umblă fără rânduială şi smintesc pe fraţi! Apoi le dădu la amândoi canon să facă trei zile metanii în trapeză, ca toţi să se înveţe din greşeala lor”.

Spuneau ucenicii lui că adeseori vedeau pe Cuviosul Paisie stând aproape toată noaptea cu durere de inimă lângă patul celor foarte bolnavi, împreună suferea şi suspina cu ei, mângâindu-i cu nădejdea vindecării şi a mântuirii, dându-le nu puţină uşurare în amara lor durere.

Se spunea iarăşi despre stareţul Paisie că o dată pe an, de la praznicul Adormirii Maicii Domnului până la 30 august, mergea la Mănăstirea Secu, unde se nevoiau ca la o sută de călugări. Acolo petrecea două săptămâni, ţinea cuvânt de folos în biserică, mângâia pe fraţi, iar după hramul mănăstirii, „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, cuviosul îi binecuvânta pe toţi şi, în sunetul clopotelor se întorcea din nou la Neamţ, unde îl aştepta tot soborul.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 304-306)