Odată, a venit un credincios la bătrânul şi i-a zis: 

– Părinte, cutare om mi-a făcut multe necazuri. Nu mai pot răbda. Spune-mi, ce să fac? 

– Ascultă, mata, dragul meu. Nu te tulbura pe fratele în zadar, că nu el, ci diavolul este de vină. Deci, nu rupe legătura dragostei care este mai scumpă decât orice pe lume.

Altădată, au venit câţiva călugări la el şi i-au zis: 

– Părinte Vichentie, spune-ne un cuvânt de folos. 

– Părinţilor, zise bătrânul, de nimic nu ne va întreba Hristos la judecată, decât numai atât: Pentru ce nu ne-am pocăit? Pentru ce nu ne-am plâns păcatele? Pentru ce am rămas cu candelele stinse? Deci, siliţi-vă, dragii mei, siliţi-vă la pocăinţă! Că, iată, vine noaptea, când nimeni nu mai poate lucra nimic. Vine moartea fără veste şi ne găseşte în păcate. Să fim gata, părinţilor, să fim gata de drum!

A venit odată o călugăriţă la părintele Vichentie şi l-a întrebat: 

– Preacuvioase, a venit o rudă la noi. Avem voie s-o găzduim în chilie? 

– Maică, ascultă mata. Nici un ceas să nu găzduieşti pe mireni în chilie, ci numai la arhondaric. Căci chilia călugărului este biserică, este cămară de taină şi loc de nevoinţă. Iar vorbirea cu mireni alungă plânsul călugărului, stinge candela rugăciunii şi depărtează pe Hristos din inima lui.

Dacă observa vreun mirean că face sminteală în mănăstire, îndată îi zicea: 

– Ascultă, mata, frate. Mata trebuie să pleci din mănăstire mai înainte de apusul soarelui, că aici este foc. Aici este loc sfânt, unde sute de suflete se roagă lui Hristos. Aici rugăciunile şi metaniile nu mai încetează, nici candelele maicilor nu se sting. De aceea se cuvine să intri cu sfială, să mergi încet, să ai privirea în jos, să nu ţii pe nimeni de vorbă şi să te rogi, că mănăstirea este loc sfânt.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 567-568)