moarte

„Dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim”

„Nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii.” (Romani 14,7-9)

Boala, suferința și moartea sunt consecințe ale rupturii dintre Dumnezeu și oameni

Tirania patimilor, suferința și moartea erau inexistente în starea primordială. Paradoxul libertății, după cum spune pr. prof. Dumitru Stăniloae, ne arată că „Adam a renunțat la libertate prin libertatea însăși”.

Monahia Agafia Ilie, mama Arhimandritului Cleopa – o viață ca un roman

Rămânând singură, această venerabilă mamă a intrat în nevoinţa călugărească la Mănăstirea Agapia Veche, în anul 1946. După un an, a primit tunderea monahală şi s-a lipit cu inima de obştea maicilor, ca de copiii ei.

Moartea, „nebunia devenită banalitate”

Discuția despre importanța sănătății, despre sensul vieții, dar și despre rostul morții (una amânabilă, pe cât posibil, dar finalmente inevitabilă) poate ajuta omul să-și mai reașeze prioritățile și să (re)descopere bucuria de a fi.

Răul se prinde de fire ca rugina de aramă

Însă nici cel care prelucrează arama nu a făcut rugina, nici părinții necurăția trupului. Tot așa nici răutatea nu a făcut-o Dumnezeu, ci i-a dat omului și cunoștința și puterea de a deosebi, ca să fugă de rău.

Ostenelile trupului sunt arme ale virtuților

Cel ce se luptă cu patimile și vrea să fie încununat de Dumnezeu, de va cădea, să nu rămână în cădere, lipsit de nădejde.

La moarte nu iau cu mine decât faptele mele

Și cei care au trăit cu puține, și cei care au viețuit în slavă și bogăție ies din viață neluând nimic din desfătarea și bogăția vieții.

Monahul Damian Ţâru se împărtăşea des cu Trupul şi Sângele Domnului

„Ei, părinte, ce mare dar este moartea! Şi ce pedeapsă ar fi pentru om dacă n-ar muri!... Pământul ar deveni o temniţă pentru el.”

Vedenia Sfântului Antonie cel Mare despre drumul sufletului după moarte

Privind, a văzut pe oarecine lung, urât şi înfricoşător, stând şi ajungând până la nori, şi pe oarecari suindu-se de ca şi cum zburau, iar acela îşi întindea mâinile, iar unii erau opriţi de dânsul, iar alţii, zburând mai presus şi trecând, fără grijă petreceau de aici.

Creştin e cel care-L poartă pe Hristos în inima sa

Mântuitor lucru este a avea totdeauna pe Dumnezeu în minte şi în inimă.

Pagini