Cârtirea atrage blestemul

Atunci când omul cârtește, este ca și cum s-ar blestema pe sine însuși, după care vine urgia lui Dumnezeu.

Cârtirea atrage blestemul. Este ca și cum omul s-ar blestema pe sine însuși, după care vine urgia lui Dumnezeu.

În Epir am cunoscut doi țărani. Unul era familist și avea vreo două ogorașe, dar întotdeauna le încredința pe toate lui Dumnezeu. Lucra cât putea, fără stres. „Voi face atât cât voi apuca”, spunea. Uneori, o parte de snopi de grâu ce rămâneau pe câmp putrezeau din pricina ploii, pentru că nu apuca să îi strângă, iar pe alții îi împrăștia vântul. Dar pentru tot ce se întâmpla spunea: „Slavă Ție, Dumnezeule!”, și toate îi mergeau bine. Celălalt avea multe terenuri, vaci etc., și nu avea nici copii, dar dacă îl întrebai „Cum îți merge?”, răspundea: „Lasă-mă, nu mă întreba!”, niciodată nu spunea: „Slavă pentru toate, Dumnezeule!”, ci mereu cârtea. Și să vedeți ce i se întâmpla, uneori îi murea vaca, alteori pătimea altceva. Le avea pe toate, dar pricopseală nu făcea.

(Cuviosul Paisie AghioritulCuvinte duhovnicești. Volumul 4. Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 158)

De la același autor

Ultimele din categorie