Voi povesti din propria experiență. Viața de mănăstire este deosebită. Sufletul se obișnuiește atât de mult să participle la Sfânta Liturghie, încât atunci când, chiar și din motive reale, se întâmplă să nu participle la săvârșirea ei, sufletul îi simte lipsa și este foate tulburat: cum s-a întâmplat să nu ajung la Liturghie?

Voi relata câte ceva de pe vremea când învățam la seminar. Eram în anul I și trecuseră două luni, când l-am întrebat pe inspector dacă aș putea să mă trezesc mai devreme. Și am primit binecuvântare. Mă trezeam și alergam la biserica Sfânta Treime la Miezonoptică, iar apoi la biserica Academiei, la Liturghie. Stăteam acolo pe parcursul întregii slujbe, iar apoi mergeam direct la masă.

Băieții, care se trezeau la șapte, mergeau la Sfântul Serghie, sărutau moaștele, luau binecuvântare; pe când eu, în acel răstimp, reușeam să mă uit pe teme și eram pregătit pentru a răspunde la întrebările profesorului. Dacă se întâmpla să nu ajung la Liturghie, simțeam că am pierdut ceva foarte valoros. Nefiind prezent la Dumnezeiasca Liturghie, mă lipseam de ceva foarte important.

Să ne obișnuim să mergem mereu la slujbele de dimineață și vom vedea cât de neprețuite sunt acestea. […]

Turlele bisericilor sunt asemenea picăturilor dumnezeiescului Har ce se pogoară asupra fiecărui om care este prezent la slujbă. Adevărul este că El se coboară doar asupra acelor suflete care sunt curate și capabile să-L primească. Dar turlele se mai aseamănă și flăcării unei lumânări aprinse, simbolizând dragostea noastră care urcă la Dumnezeu. Inimile se umplu de dragoste filială curată față de Dumnezeu. Oamenii stau și se roagă, deși nu toți. Dumnezeu primește totuși rugăciunea obștească și prin ea dăruiește har, chiar dacă într-o măsură mai mică, și celor care încă nu sunt capabili să se roage.

(Îndrumar creștin pentru vremurile de azi: convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov),vol. 2, Editura Sophia, 2009, pp. 111-112)