Rădăcinile păcătoase, după cum ne învață Sfinții Părinți, sunt patimile. Sistematizarea învățăturii despre patimi ne este descrisă în multe opere ale acestora. Să enumerăm câteva patimi ca exemplu: îmbuibarea pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginți, mânia, întristarea, grija de multe, slava deșartă, mândria. Putem să denumim aceste patimi și în alt mod. Putem să vorbim încă și despre voluptate, despre invidie, despre iritare, despre iubirea de cinste – însă, în linii generale, acestea sunt diferite chipuri ale patimilor ori patimi înrudite, care pot să fie desemnate cu felurite nume.

Învățătura despre viața duhovnicească a omului nu este cuprinsă nicăieri cu o așa de binecuvântată plinătate, într-atât de minunat, ca la Sfinții Părinți ai Răsăritului. Și orice creștin care vrea să ducă viață duhovnicească, și cu atât mai mult orice păstor, trebuie nu doar să ia cunoștință de ascetismul Sfinților Părinți, ci trebuie necontenit să fie în părtășie cu Părinții nevoitori, necontenit să citească învățăturile lor, ca să vieze în inima lui experiența vieții duhovnicești.

Și nu doar să le citească, ci să le și pună în practică, să ducă o viață duhovnicească, spre a cunoaște din experiența duhovnicească cele spuse de Sfinții Părinți. Atunci preotul va putea să-i explice omului care se pocăiește: „Da, păcatul săvârșit de tine este (ori ar putea fi) foarte greu. Însă important nu este doar să te căiești de acest păcat, de această faptă ori greșeală săvârșită, ci mult mai important este să ajungi la pocăința pentru patima care a născut ori naște permanent acest păcat, și care pentru tine a a devenit o boală primejdioasă. Trebuie să înțelegi ca tocmai această patimă trebuie să o dezrădăcinezi din inima ta, pentru ca astfel să-ți schimbi sufletul, să-ți schimbi viața. Tu te vei putea apropia de Dumnezeu doar atunci când în viața ta duhovnicească săvârșești mai întâi această schimbare”.

(Protoiereul Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 21-22)